Am vrut să lucrez cu cei mai buni

Am în faţă, ca interlocutor, o doamnă, membră a Academiei Americane. Este persoana aceea care, aflându-i performanţele, te face să te simţi mândru că eşti român, cu atât mai mult când afli că este din oraşul tău.

Presa suceveană a fost plină săptămâna trecută – şi pe bună dreptate – de ştiri referitoare la diploma de excelenţă ce i s-a acordat de Prefectura Suceava, de faptul că numele său a fost înscris în Cartea de onoare a valorilor bucovinene, ca semn de recunoaştere a activităţii excepţionale în domeniul ingineriei microsistemelor şi a promovării tradiţiilor şi valorilor româneşti. De asemenea, de diploma de excelenţă şi de placheta de onoare pentru întreaga activitate acordate de directorul liceului pe care l-a absolvit, acum Colegiul Naţional „Ştefan cel Mare” Suceava. O să amintesc doar că este absolventă a Facultăţii de Electronică din Bucureşti, deţinătoare a două doctorate – unul, obţinut la Universitatea Tohoku, Sendai, Japonia, şi altul la Universitatea Politehnică Bucureşti, pe tema microsenzorilor şi microsistemelor integrate în siliciu, autoare a peste 50 de lucrări tehnice şi ştiinţifice şi a 55 de brevete de invenţie înregistrate de biroul de Invenţii al Statelor Unite ale Americii.

Despre omul Cleopatra Căbuz, în rândurile de mai jos.

Mica Bălan

„Da, aşa m-am ştiu eu, aşa mă ştiu rudele, prietenii, vecinii. Ba chiar am fost un pic surprinsă când am aflat că, de fapt, numele meu era Cleopatra, nu Mica”. Mica, pentru că era cea mai mică în familie, cu cinci ani mai mică decât fratele său şi, probabil, pentru că prenumele din certificatul de naştere nu era unul potrivit pentru un copil mic. Acelaşi frate care i-a tras la sorţi numele, ca să nu fie cu supărare; bunica, trăitoare o vreme la Cernăuţi, prefera Cleopatra, numele unei doamne pe care o cunoscuse acolo şi pe care o admira foarte mult, iar tata – Iulia, numele unei surori. Rezultatul a fost „Papata Baban” şi, apoi, Mica. Cleopatra i-a spus puţină lume, între cei bucuroşi că se numeşte aşa aflându-se şi doamna profesoară de limba română Mateiciuc Cleopatra, din motive lesne de înţeles. A devenit Cleo la facultate, când colegii au refuzat să îi spună Mica!

Copilăria? „De poveste, de Cireşarii”. Adică cu patinele pe străzile şi trotuarele oraşului, cu sania pe Mărăşeşti, la joacă în faţa blocului, unde era mult spaţiu verde, la acea vreme, cu prietenii fratelui, apoi cu ai ei. „M-am jucat foarte mult, mama şi bunica erau îngrijorate. Jucam şotron, «Hoţii şi vardiştii», «De-a v-aţi ascunselea», fotbal, tenis, volei, orice.

Avea un chip de îngeraş şi un comportament de băiat agresiv. „Aşa m-a educat tata, să nu-mi fie frică de nimic, să mă simt puternică şi în control, chiar dacă asta însemna să mă iau la trântă. Fratele meu, ce făcea judo, pe mine mă avea partener de antrenament”.

Mama

Nu pot să nu remarc tonul cald, dar, în acelaşi timp, plin de respect, pe care-l foloseşte vorbind despre profesorii pe care i-a avut. „Memoria lor este prea valoroasă şi prea dragă, îi respect prea mult ca să mă adresez altfel, să folosesc un diminutiv care le-ar ştirbi din prestigiu”.

Şi, pentru că tot vorbim despre profesori, îi spun că îmi amintesc despre mama domniei sale, pe care o ştiu doar din vedere, şi care, la vremea aceea, când o întâlneam pe holurile şcolii, mi se părea a fi severă. A fost o mamă severă? „Nu aş folosi cuvântul sever, a fost ceea ce, în engleză se spune «demanding», întotdeauna a avut aşteptări foarte mari de la noi. În condiţiile în care eram de nestăpânit nu a încercat să ne ţină în frâu într-un mod rigid, nu, ea a înţeles nevoia noastră de joacă, energia noastră şi nu ne-a forţat într-un tipar anume, nu ne-a înăbuşit personalitatea”. Şi era felul ăla de mamă care, venită de la şcoală, de la teză, de la olimpiadă, o lua la întrebări ce a făcut ea, cum au făcut alţii, în dorinţa de a o face să înţeleagă la ce nivel este şi a se aprecia corect.

Tata, medic, nu mai este. Dar mama, e mândră mama de ea? „Da, extraordinar. Când m-am dus acasă, zilele acestea, cu flori, cu diplome, când i-am arătat ziarele, a fost foarte mândră şi bucuroasă, a lăcrimat de bucurie”.

Bucuroasă a fost şi fiica să-şi vadă mama aşa: „Uneori, aşa le aşază Dumnezeu pe toate! Eram acasă la Suceava, la mama, când am primit, pe mail, ştirea primirii în Academia Americană. I-am spus ce s-a întâmplat şi a fost aşa o fericire! Am sărbătorit împreună toţi, cu rudele, a fost extraordinar de emoţionată şi de fericită pentru mine. M-a întrebat de multe ori de ce muncesc atât de mult, pentru că ştia că am muncit foarte mult, însă a văzut atunci că nu a fost degeaba.”

Am vrut să fiu în faţă

O întreb de ce munceşte atât de mult şi-mi răspunde că e felul ei de a fi şi că nu a obligat-o nimeni, niciodată. Tatăl său, medic, „om al cărţii, foarte studios, cu două sau trei primariate la activ” o trimitea tot timpul afară, la plimbare, la joacă, când o vedea prea mult timp adâncită în studiu: „Dacă înveţi de zece, uiţi, înseamnă că înveţi şi detaliile şi uiţi foarte mult. Nu o să înveţi de 4 sau de 5, că atunci nu o să ştii nimic, dar dacă înveţi de 7, înseamnă că ai învăţat esenţialul şi o să-l ţii minte toată viaţa”.

Lucru pe care nu l-a putut accepta niciodată, fiind ea o fire foarte competitivă şi dornică să fie „acolo, în faţă, aşa am făcut toată viaţa, am vrut să fiu între cei mai buni.” Ca exemplificare, îmi povesteşte cum, cu de la sine putere, în şcoala generală fiind, s-a dus la secretariat şi a cerut să fie mutată în altă clasă. Predau acolo profesori valoroşi, renumiţi şi a decis că acolo vrea să fie. Nu au oprit-o nici protestele mamei, care, cadru didactic, era îngrijorată de faptul că ar fi putut fi bănuită că s-ar afla în spatele acestei mutări, nemulţumită fiind de colegii care predau fiicei sale. „Unde a fost mai greu, acolo, hop şi eu!”, îmi spune, şi-mi mai dă un exemplu, deşi eu înţelesesem deja ce fel de om am în faţă. „S-au adunat, la liceu, copii într-o clasă specială cu profil matematică-fizică şi bineînţeles că am vrut şi eu acolo, era o provocare pentru mine. Ai mei nu m-au încurajat, m-au întrebat ce-mi trebuie mie să urmez aşa un profil ce se anunţa a fi şi foarte dificil – se făceau, între altele, nouă ore de fizică pe săptămână, domnul profesor de fizică Ion Ţăranu era renumit pentru severitatea sa, la fel şi domnul profesor de matematică, Nicolae Lungu. Ştiam că va fi greu, am luat-o ca pe o provocare, cum la fel am făcut atunci când am mers la facultate, la Bucureşti. Acolo era cea mai bună facultate de electronică şi eu acolo am vrut să învăţ.”

Iar acolo, la facultate, lucrarea de diplomă a ales să o facă la unul dintre cei mai severi profesori, atât de dificil încât studenţii îi dăduseră o poreclă ce reflecta perfect faptul că avea o faţă imobilă, nu zâmbea şi nu glumea cu studenţii săi. „Mi s-a părut omul cel mai serios profesional şi de aia l-am ales pe el, a fost o altă provocare căreia i-am făcut faţă”.

Un Capricorn ambiţios, care crede în destin

S-ar fi împăcat, oare, cu un traseu profesional mai puţin „stâncos”, mai puţin abrupt? „M-au întrebat nişte copii, la întâlnirea de la liceu, de ce eu, având atâţia medici în familie, nu am urmat medicina. Nu ştiu, eu nu am avut niciun moment de îndoială, de „poate că…” pentru că am simţit că îmi foloseşte gândirea logică, spiritul inovator, am avut clar în minte ce vreau să fac.

Acum, de la înălţimea realizărilor sale profesionale, dar şi a celor de ordin personal, râde, împreună cu fiul său, de felul în care a înţeles să înfrunte provocările vieţii: „Este o trăsătură a celor din zodia mea, a Capricornului, să se caţere pe stâncă, sus, foarte sus, chiar de le e foarte greu. După care, ajunşi acolo, sus, să privească, în jos, valea”.

„Da, cred în destin. Sunt nişte lucruri care mi s-au întâmplat în viaţă care parcă nu pot fi pure întâmplări. De exemplu, plecarea în Japonia. Eram asistent universitar la Politehnică, în Bucureşti, în ‘90, perioadă în care mai toţi colegii încercau să plece în Europa, în America, fiind vorbitori de limbă franceză şi engleză. Eu, spre uimirea tuturor, deşi vorbeam franceza şi engleza, am decis că vreau să plec în Japonia. Am renunţat la programele de colaborare cu Anglia, Olanda, Belgia, Germania în favoarea Japoniei, chiar dacă nu ştiam limba, iar cultura era atât de diferită de a noastră. Am avut o atracţie, o chemare, care în mod clar mi-a schimbat viaţa. A fost foarte greu, dar a fost o experienţă transformaţională pentru mine şi pentru familia mea. Am lucrat acolo cu Profesorul Masayoshi Esashi, o personalitate în domeniu, renumit ca având unul dintre cele mai dure stiluri de muncă. Mi s-a spus că dacă am supravieţuit şi mi-am luat doctoratul, nimic nu mi se mai poate întâmpla! Am trecut proba supremă!!”

Este mulţumită de ea? „Bună întrebare. Soţul meu îmi spune că niciodată nu sunt mulţumită, întotdeauna vreau altceva, iar fiul meu râde când mă întreabă dacă sunt în stare să fac o mâncare la fel de două ori. Nu, nu pot, îmi place să schimb, să experimentez, să fac ceva nou. Am ajuns să fiu confortabilă cu mine însămi. De fapt, ţine de felul meu de a fi să mă bucur enorm de fiecare moment din viaţa mea, indiferent cât de greu a fost. Celebrez fiecare perioadă – cum a fost liceul, greu, intens – pentru că greutatea nu a fost ceva ce am urât, ci a fost ceva ce m-a călit, m-a pregătit pentru stadiul următor: liceul – pentru facultate, facultatea – pentru plecarea şi reuşitele din Japonia, Japonia – pentru Statele Unite.

A fost doar un parcurs ascendent în carieră? „Eu nu privesc aşa lucrurile. Am avut o progresie care mi s-a părut normală, care a reflectat efortul, pasiunea pe care le-am pus şi faptul că întotdeauna am fost extrem de focalizată pe ceea ce aveam de realizat. Nu m-am gândit la ascensiune, ci la lucrul bine făcut şi, ţin să precizez, întotdeauna am vrut să fiu acolo unde se află oameni de valoare, cei mai buni din orice domeniu, am avut această atracţie pentru excelenţă. Am simţit că mă vor ridica şi pe mine şi am aspirat întotdeauna la ceva mai bun”.

Japonia şi lecţia de modestie

„Am avut o atracţie magnetică pentru Japonia, am simţit că acolo mă regăsesc, combinaţia aia surprinzătoare între tradiţional şi foarte avansat ştiinţific m-a atras, mi-a plăcut foarte mult. Acolo, în Japonia, m-am redefinit ca om. Am învăţat foarte multe, a fost ca un duş rece pentru mine, plecată din România ce trecuse prin regimul comunist, în care expresia «om de tip nou» care se tot flutura era o vorbă goală. Mi-a luat un timp sa înţeleg, dar apoi am preţuit foarte mult felul în care se respectau reciproc japonezii, din toate punctele de vedere. Am învăţat ca la şcoală, de exemplu, să împachetez un mesaj pentru a spune ce am de spus fără să jignesc, respectând munca, a fost pentru mine o deschidere extraordinară să fiu acolo. Japonezii au înţeles civilizaţia altfel decât am înţeles-o noi. Pentru ei, să fii civilizat înseamnă ca întotdeauna să dai voie celuilalt înaintea ta, să vorbeşti foarte respectuos cu toată lumea, să fii umil, modest. Ne-a plăcut tuturor, şi alor mei, care au petrecut acolo, cu mine, perioade semnificative. Şi, ceea ce e mai important, m-am regăsit extraordinar în spiritul acela, a fost mai pe sufletul meu acest mod de a interacţiona cu oamenii fără să dai din coate ca să ieşi în faţă, ci să ieşi cu munca, cu meritele sau când ceilalţi te împing în faţă pe merit. A fost o lecţie care mi-a folosit foarte mult şi în America, şi anume că modestia este o mare virtute. A fi modest nu înseamnă a fi fraier. Valoarea nu e dată de haine, case şi maşini. Cu cât eşti mai valoros, cu atât eşti mai modest.”

Model de modestie i-a fost şi profesorul Esashi: „Era unul dintre cei mai faimoşi profesori din lume. Cât am stat acolo am avut şansa să asist la un adevărat pelerinaj care avea loc în laboratorul său. De la cele mai faimoase universităţi şi instituţii din lume veneau profesori să vadă cum de poate el să genereze atât de multe lucrări extrem de avansate. Crea, într-un ritm ameţitor, noi dispozitive, noi tehnologii, noi metode de lucru. Am avut şansa să fiu acolo alături de un om de o modestie incredibilă, ce se manifesta în modul în care se purta, se îmbrăca, îşi trata colegii sau studenţii.”

Dar deşi şi soţul ei a obţinut acolo un post permanent, pentru că era un moment important din viaţa fiului lor, Alexandru – admiterea la liceu – şi pentru că nu e uşor ca un român fără cunoştinţe de limba japoneză să urmeze liceul acolo (un japonez învaţă şase ani pentru a deprinde suficiente caractere ca să poată citi un ziar, aflu), au ales să nu îi sacrifice viaţa şi să se întoarcă în ţară.

Copilul a făcut câteva clase din şcoala primară la Suceava, sub supravegherea bunicii, într-o vreme când părinţii, la început de carieră, nu dovedeau a se împarţi între toate obligaţiile. A avut astfel bucuria de a se juca pe aceleaşi coclauri pe unde zburdase şi mama lui odată („tot oraşul era al lui”). Alexandru a terminat studiile în Statele Unite, a făcut un doctorat în Franţa, are o soţie româncă, originară din Frătăuţii noştri, şi vine des la Suceava să o vadă pe „mama Didi”, cum îi spune bunicii sale. Ultima dată anul trecut, în iulie, cu soţia însărcinată. Căci a mai adus o bucurie, cea mai mare, familiei şi, implicit, mamei sale: a făcut-o bunică!

Japonia a rămas în sufletele tuturor şi se află şi în casa din America, în dormitorul japonez, în tablouri, în lămpi, în amintiri.

Împlinirea deplină, doar alături de familie

„Aş vrea neapărat să mai spun ceva. Preocupările mele profesionale şi atracţia mea pentru excelenţă au creat, uneori, complicaţii pentru familie. Nu aş fi putut realiza ce am realizat în viaţa profesională dacă nu aş fi avut alături un om minunat, pe soţul meu, Eugen, inginer electronist şi el, cu realizări extraordinare. Am lucrat separat până în Japonia, dar acolo, venit fiind în vizită, când a aflat profesorul meu că este inginer electronist, i-a dat un birou şi un computer şi i-a spus: „Trebuie ca dumneavoastră să vă specializaţi pe partea de electronică necesară dispozitivelor la care lucrează Cleosan.” Asta i-a folosit foarte mult la firma la care am lucrat în America, Honeywell, şi a devenit unul dintre cei mai buni pe partea de electronică. Eu am 55 de brevete de invenţie, el are 35, la multe suntem coautori. A fost şi este un element de echilibru în familie, o persoană care a fost întotdeauna alături de fiul meu când eu nu eram acasă (am zburat mai mult de două milioane de kilometri în interes de serviciu), un om de mare, mare valoare. Nu te simţi împlinit în totalitate dacă nu eşti împlinită ca femeie, ca mamă, dacă nu îţi vezi şi copilul realizat, iar el a contribuit din plin la asta.”

Iar despre fiul său spune că a căutat să petreacă un timp de calitate cu el, oricât de încărcat i-ar fi fost programul, oricâte examene o presau. Da, sunt în relaţii apropiate, şi mai apropiate, acum, cu nora sa – tot inginer, cu un doctorat în calculatoare – spre amuzamentul băiatului. „Eu am spus că între realizările de anul trecut – care a fost, într-adevăr, un an excepţional pentru mine şi-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta – nu ştiu care a fost mai importantă: primirea în academie sau apariţia nepotului meu. Eu cred că nepotul.”

Unchiul Florin Piersic

Insist, când vine vorba să vorbim despre ruda ei celebră, care se află în relaţii foarte apropiate – „de frate şi soră” – cu mătuşa ei, doamna dr.Vera Gheorghiu „I-am scris, recent, pe 27 ianuarie, de ziua lui. Tot ce pot să spun este că sunt mândră că împărţim o bucăţică din aceeaşi zestre genetică (Florin este văr drept cu mama). Florin este o personalitate de marcă a vieţii culturale româneşti, pe care îl respect şi admir şi cu care avem o relaţie foarte frumoasă. În 2011, familia noastră a făcut o pomenire de 50 de ani de la moartea bunicului meu, preotul Orest Malcinschi, care a slujit treizeci şi şapte de ani în comuna Cajvana. A fost o comemorare foarte frumoasă, la care a participat şi Florin, care a copilărit pe aceste meleaguri. A fost un prilej să depănăm multe amintiri de familie. Este aşa cum îl ştie lumea, sentimental, cu mult umor şi cu o memorie fabuloasă”.

A fost foarte apropiată de părinţii acestuia – de mătuşa Veruţa şi de unchiul Ştefan, iar soţul ei a fost bun prieten cu tatăl lui Florin. „Eram studentă în Bucureşti şi mă străduiam să mă duc cât de des la mama lui Florin, de la care am avut foarte multe de învăţat, a fost un adevărat mentor pentru mine şi am fost norocoasă că am cunoscut-o. Era o gospodină inegalabilă şi am ajutat-o de multe ori când avea musafiri sau Florin avea vreun eveniment. Era o fiinţă delicată, cu o voce suavă, a cărei memorie o cinstim cu pioşenie. Florin nu exagerează deloc când povesteşte despre mama lui, chiar aşa şi era.”

Hora – Heritage Organisation of Romanian Americans in Minnesota

Diplomele de excelenţă primite recent, pe lângă faptul că i-au răsplătit bogata activitate profesională, i-au fost acordate şi pentru promovarea tradiţiilor şi valorilor româneşti în Minnesota – Statele Unite, locul care îi este casă din 1995. Aceasta se întâmplă în cadrul activităţii desfăşurate în HORA, care este, aşa cum scrie în prezentarea de pe pagina de internet, „o organizaţie non-profit, care are ca misiune promovarea comunităţilor româneşti, păstrarea şi promovarea limbii, tradiţiilor şi culturii româneşti.”

„Vreau să ştie lumea cine suntem, cine sunt românii şi ce avem noi care ar putea să îmbogăţească spiritual comunitatea locală” îmi spune. Preşedintă a organizaţiei din 2015, este decisă să promoveze cultura, istoria şi valorile româneşti în Minnesota, care „este unul dintre puţinele state din America unde se consideră că această încurajare a diferitelor naţionalităţi trăitoare pe pământ american este foarte importantă. Se doreşte păstrarea valorilor culturale şi transmiterea lor generaţiilor următoare”. Pe bază de proiecte bine justificate, comunităţile şi organizaţiile etnice pot să primească fonduri de stat pentru a-şi desfăşura activitatea. „Faptul că noi am reuşit să convingem statul că suntem serioşi şi ştim ce să facem cred că spune multe despre noi”.

Organizaţia s-a implicat în realizarea unei trilogii cinematografice care să documenteze emigraţia românilor în Minnesota. Primul film – „Mia de dolari şi drumul” („Thousand dollars and back”), lansat în 2014, a fost nominalizat pentru un premiu Emmy la categoria filme documentare de televiziune.

În octombrie 2017 a avut loc premiera părţii a doua, „Prin cortina de fier – din România” („Through the Iron Curtain – from România”), film realizat în colaborare cu prestigioasa televiziune publică PBS, la care şi-a adus o consistentă contribuţie. „Filmul captează istoriile personale ale unor minesotani care au emigrat din România în timpul comunismului. A fost o muncă asiduă. PBS-ul nu şi-a propus să studieze România comunistă şi noi am fost răspunzători cu furnizarea tuturor informaţiilor, imaginilor, clipurilor, cu redarea atmosferei din ţară şi, apoi, din America. Am vrut ca generaţiile următoare să ştie din gura celor care au trecut prin asta ce însemnă să trăieşti şi să fugi dintr-un stat de tip închisoare”.

Al treilea episod al trilogiei se va referi la „emigrarea economică” din zilele noastre şi la felul în care tinerele familii, de multe ori de origini mixte, se integrează în Statele Unite, cum îşi cresc copiii şi ce înseamnă pentru o persoană cu rădăcini româneşti să trăiască în America.

Şi nu putem trece cu vederea, tot între activităţile desfăşurate de HORA, înfiinţarea corului „Ciprian Porumbescu”, dar şi a unei mici orchestre cu instrumentişti care au învăţat să cânte la instrumente tradiţionale româneşti, care se mândresc cu un prim CD de colinde, „Ca noi nu colindă nime’”, „un proiect făcut împreună cu Colleen Bertsch, o violonistă americană care a devenit pasionată de muzica românească”.

 Îmi lipseşte peisajul bucovinean

„Am fost ca peştele în apă în Japonia şi mă simt extraordinar în America, în Minnesota, unde locuiesc. I se spune «Minnesota nice», adică este zona unde oamenii – în majoritate nordici, norvegieni, suedezi – sunt recunoscuţi ca fiind extraordinar de politicoşi şi de amabili. M-a surprins, când m-am mutat acolo, cât de relaxaţi sunt oamenii, nu au acea agresivitate generată de modul de viaţă pe care îl avusesem noi în România – nevoit fiind să te lupţi să prinzi ultima sticlă de ulei sau ultima pungă cu zahăr, să nu îţi intre cineva în faţă la coadă, la doctor, mereu în luptă, încrâncenat – se simt confortabil cu ei înşişi, se îmbracă comod şi nu au dorinţa de a etala şi a epata, indiferent de ce şi cine se află în jur”.

Ce îi lipseşte acolo? „Bineînţeles că îmi lipsesc cei dragi ai mei, mama. Apoi, cel mai mult îmi lipseşte peisajul Bucovinei pentru că, pentru mine, mănăstirile de aici şi peisajul au fost ca un adevărat balsam pentru suflet. Îmi lipsesc pentru că, în copilărie, am fost în vacanţe la Moldoviţa, la Capu Codrului, am trăit pe dealuri şi pe munţi, fac parte din mine, au intrat în mine.”

Minnesota este parte din marile câmpii americane, în general plată, dar familia şi-a dat silinţa să-şi aleagă locuinţa astfel încât să fie pe un deal, „să avem sentimentul că suntem un pic acasă”. Aşa încât, acum în spatele casei sunt o vale, o pădure şi un râu care, chiar dacă nu sunt ca Obcinile Bucovinei, dau senzaţia că se află pe-un vârf de deal. Acolo unde, curând, o să alerge nepotul, Ionică, cum îl alintă bunica.

Haine, poşete, pantofi, bijuterii

E ceva ce trebuie neapărat să aflu. Şi aflu: „Nu îmi place deloc să merg la cumpărături, sunt prea ocupată şi nu am timp pentru plimbări prin magazine” spune doamna cochetă din faţa mea. „Îmi place să mă îmbrac frumos, elegant, adecvat locului şi ocaziei, dar marea majoritate a cumpărăturilor mi le fac, spre surprinderea unor prietene, pe aeroporturi. Am magazine preferate prin toate aeroporturile din lume şi acolo îmi petrec timpii morţi până la îmbarcare.”

„Îmi plac lucrurile aşa, mai deosebite şi recunosc că am o pasiune pentru pantofi şi poşete. Adică pantofii marca Ferragamo – „nu e altul mai comod” -, hainele de blană. Poşetele, chiar dacă ştie că nu se mai poartă aşa, încă le asortează cu pantofii, iar parfumurile – ei, nu iese din casă neparfumată: „Sigur o moştenesc pe bunica, nu se putea să nu aibă ea un strop de parfum oriunde ar fi mers şi orice ar fi făcut”. Preferatul e „Alien”, de la Tierry Mugler, pentru curioşi.

Iar bijuteriile? „Soţul meu este cel care mi-a dăruit toată colecţia mea de bijuterii. Îi plac cele clasice şi de foarte bună calitate”. Râdem, pentru că poartă o brăţară cu un design mai modern, potrivită îmbrăcămintei sale, cu care, mai mult ca sigur, soţul ei nu e de acord.

Vreau să folosesc părţile de suflet pe care nu le-am folosit până acum

Greu de crezut, dat fiind felul în care arată, că s-ar putea gândi la pensie. Ar fi vrut să fie de anul acesta, din martie, va fi, probabil, la sfârşitul anului. Vicepreşedinte la firma Honeywell (în care a avut la un moment dat peste 1000 de oameni în subordine, din 14 ţări), acum ajută la stabilirea unei direcţii pe viitor pentru partea de tehnologie avansată.

Ce fel de şef a fost, unul zâmbitor sau unul încruntat? „Cei cu care am lucrat îmi spun că le va lipsi umorul meu. Am fost şeful care zâmbeşte şi care a avut întotdeauna o glumă. Lumea s-a învăţat cu umorul meu, câteodată mai sec, şi care pişca un pic. Şi chiar dacă am fost atenţionată şi mi s-a spus că oamenilor le e un pic frică de mine – probabil vocea, probabil prezenţa mea – am avut întotdeauna lângă mine oameni extraordinar de loiali care spun ca au avut ce învăţa de la mine. Am oameni pe care i-am format, i-am luat de pe băncile facultăţii şi acum sunt la niveluri foarte înalte, i-am ghidat în carieră şi în viaţă şi care mă percep ca pe un şef foarte exigent şi cu aşteptări foarte mari, dar cu o latură sentimentală şi umoristică.

 Ce va face la pensie? „Simt nevoia să folosesc partea din suflet şi din minte pe care nu am avut ocazia să le folosesc prea mult până acum ca inginer şi manager”. Adică, fascinată fiind de contribuţia României la patrimoniul cultural universal, doreşte să folosească tehnologia şi metodele cele mai noi de prezentare astfel încât să adune într-un singur loc, acolo la ea, în Minnesota, tot ce a creat România de-a lungul secolelor. Muzeistica o atrage foarte mult, iar domnul director Emil Ursu, pe care îl admiră şi îl respectă pentru realizările sale, speră să îi fie partener.

Adică lasă un serviciu şi se apucă de altul.

Şi plănuieşte să călătorească, alături de soţul ei, mare amator de istorie şi de călătorii, şi împreună să bifeze ceea ce nu au văzut încă din lume şi să mai adauge încă vreo două milioane de kilometri celor două milioane zburaţi deja.