Ne-am adunat şi noi, trei femei. Trei femei prietene. Ne-am adunat şi am început să ne văicărim, că la altceva vremea urâtă de afară nu ne îndeamnă. Ne plângem de frig, ne plângem de dureri în piept, ne plângem de dorul de copii. Of, dorul asta ne arde tare, pe toate trei. Ne apasă vremea, ne apasă vremurile, ne apasă sufletul. Ne identificăm suferinţe comune, căutăm una spre alta cu speranţă, poate, poate ni le mai uşurăm. Greu ne apare un zâmbet pe faţă, tare greu, altădată râdeam în hohote. Afara e cenuşiu şi rece, înăuntru, unde ne aflăm, ne e cam la fel.
Dar, la un moment dat, doamna profesoara scoate telefonul. Să ne arate ce frumos a fost în ora aia în care copiii au confecţionat podoabe pentru pomul de Crăciun. Vocea-i şi-a schimbat inflexiunile, a căpătat căldura, ochii – aşijderea. Ne trec prin fata ochilor, una câte una, imagini în care copiii taie, decupează, lipesc. Sclipici, fantezie, copii frumoşi, mânuţe pricepute, sufleţele curate. Iar ei îi rad ochii, în timp ce ai noştri, ai celor două care-o privim, încep să ni se lumineze. Şi, pentru că tot vorbim de copii, îşi aduce aminte şi ne mai arată ceva: un desen pe care o elevă i l-a făcut şi i l-a dat în dar. Nu se laudă, văd eu bine, ci ne împărtăşeşte. Cu litere caligrafiate cu grijă, înconjurând un chip de femeie, eleva ei i-a scris că e o doamnă frumoasa şi deşteaptă – cuvinte pe care le-a întărit, să se distingă între celelalte – şi că e fericită că o are profesoară. Curge dragoste din cuvintele alea, ca lacrimile din ochii profesoarei, atunci când a primit desenul pe care l-a pus pe birou. Nu-ţi trebuie mult ca să-ţi dai seama că sunt cuvinte pornite din suflet, sincere, cum numai un copil le poate spune şi scrie. Acum nu mai lăcrimează, cum a făcut când l-a primit. Nu lăcrimează, dar ochii şi sufletul i s-au luminat şi, de la lumina ei, ne-am încălzit şi noi, celelalte două.
Iar atunci când am ieşit afară, era soare, nu vă mint.
Povestea mea e adevărata. O cheamă Dana, sigur o cunoaşteţi.
Comentarii