Ioan Popoiu – un poet care scrie istorie

Muzeul Arta Lemnului din Câmpulung Moldovenesc a găzduit pe data de 28 septembrie 2017 o dublă lansare de carte, „Statele din sud-estul Europei (1804-1999)”, autor Ioan Popoiu, ediţia a doua revăzută şi adăugită, apărută în vara acestui an la Editura Pro Universitaria, şi antologia de poezie „Printre rânduri… printre gânduri… printre oameni”(Editura Singur, 2017), în care istoricul şi omul de cultură câmpulungean apare în calitate de caoautor. Volumul de istorie a fost prezentat de profesorul Gheorghe Rusu, iar cel de poezie de subsemnata.

La volumul colectiv al grupului de poeţi întâlniţi mai întâi la Radio Romantic şi apoi între coperţile unei cărţi, am adnotat câteva impresii, cu precădere despre textele care aparţin dlui Popoiu.

Ne-am obişnuit să vedem în Ioan Popoiu un riguros şi neobosit cercetător al istoriei, aplecat asupra trecutului, pe care îl disecă cu acribie şi îl explică pe înţelesul tuturor celor interesaţi. El abordează procesele istorice prin prisma cauzalităţii, depistând întotdeauna cauzele lor cu o precizie de cronograf, dar interpretând efectele mereu într-o manieră inedită şi surprinzătoare.

Nu ar trebui poate să ne surprindă faptul că un istoric scrie poezie, au făcut-o şi Iorga şi Haşdeu, un spirit luminat este incomplet, pesemne, dacă nu dă expresiei sale la un moment dat şi această haină de gală. Numai că poezia lui Ioan Popoiu, atâta câtă cunoaştem din placheta sa de debut poetic intitulată „Vifor eretic”, nu este un strai strălucitor, ci capătă uneori aspect de zeghe a unui prizonier în propria-i existenţă, alteori de giulgiu ce înfăşoară un suflet înfrânt şi lipsit de speranţă. În asta stă de fapt surpriza pe care ne-o oferă lirica sa. Un teolog creştin, de la care te-ai putea aştepta să fie un propovăduitor al iubirii şi armoniei universale, ne propune o viziune sumbră asupra vieţii, pe care scriitorul George Bodea o numeşte, în recenzia sa intitulată „Erezia ca o formă a exasperării”, „spaimă bacoviană”. Este în fapt o culegere de anti-psalmi, în care autorul îşi relevă dezamăgirea, disperarea şi răzvrătirea faţă de alcătuirea sinistră şi atroce numită omenire: „Jocurile au fost făcute de un/Demiurg atroce/care plăsmuie necontenit/„alte paiaţe” râzându-şi în barbă”, spune poetul. Citind până la capăt volumul am înţeles că, în pofida titlului, creaţia poetică a dlui Popoiu nu este un act de rebeliune faţă de Creator, ci strigătul unui Ioan în deşert, căci o lume oarbă, mânată de cruzime şi pragmatism, golită de iubire şi de sens, numai deşert se poate numi.

Volumul în care Ioan Popoiu ni se prezintă în calitate de coautor este o culegere de poezie cu un titlu lung şi vag, ales parcă anume să incite la lectură şi meditaţie – „Printre rânduri… printre gânduri… printre oameni”. Într-adevăr, o antologie, aparţinând ea oricărui gen literar, aduce între coperţile sale eforturile literare ale unor poeţi care pornesc în această aventură cu şanse egale, lăsând cititorului privilegiul de a descoperi şi aprecia nivelul artistic al fiecăruia.

Evoluţia şi răspândirea în masă a noilor tehnologii nu avea cum să nu influenţeze şi poeţii şi chiar Poezia. Poeţi dintr-o nouă generaţie, la care se adaugă şi cei cu vechi state de plată la Euterpe, dar receptivi la noua alfabetizare, au devenit internauţi şi se întâlnesc pe site-uri literare, bloguri proprii sau reţele de socializare. Această cale de difuzare a informaţiei a pătruns rapid în spaţiul intim al fiecărui utilizator, iar omul, dornic să comunice şi mai ales să se comunice, a început să profite din plin din ea. Că poeţii au început şi ei să se bucure de ocazia de a se face cunoscuţi sau de a-şi consolida popularitatea în rândul cititorilor e un lucru bun. O capcană există totuşi, „like-metrul” nu indică întotdeauna realitatea, nici comentariile de complezenţă nu te asigură că productul tău liric a ajuns cu adevărat la destinatarul său, şi anume conştiinţa cititorului virtual. Poţi să cazi cu uşurinţă în vedetism, şi am văzut nenumărate cazuri de aşa-zişi poeţi care îşi trăiesc gloria virtuală, dar pe care posteritatea (şi sunt totuşi optimistă în ceea ce priveşte gustul estetic al acesteia) nu îi va conserva în rândul valorilor. Ori poţi să cazi în depresie dacă strădania ta literară valorează totuşi ceva, însă nu te bucuri de aprecierea celor din lista de „prieteni” şi nici cu încrederea de sine nu stai prea bine.

Antologia de faţă, coordonată de doamna Mioara Hususan, realizatoare a unei emisiuni de radio cu numele pe care l-a dat şi volumului, ne propune un buchet de unsprezece poeţi – trei poeţi şi opt poetese mai precis –, în care fiecare coautor se prezintă singur printr-un scurt cv sau prin câteva rânduri-gânduri şi prin câte nouă poeme, pe care le-a considerat reprezentative pentru creaţia proprie sau care sunt, dacă e să ne luăm după simbolistica cifrei, aproape de desăvârşire. Pentru Dante, de exemplu, nouă este simbol al dragostei, dar şi cifra cerului. Pentru a înţelege semnificaţia lui nouă în volum trebuie să aflăm ce i-a adus împreună pe aceşti creatori de versuri, ce i-a determinat să-şi verse individualităţile lirice într-un suflet comun, curgător printre oameni. Şi aflăm din prefaţa cărţii că ei s-au întâlnit pe unde scurte, în cadrul unei emisiuni de radio, că poemele lor trimise în ionosferă şi reflectate de aceasta au plutit în eter, au atins cosmicul, mai înainte de a se aşterne cuminţi pe hârtie întru a noastră delectare. Venit pe calea aerului, volumului i s-ar potrivi firesc titlul „Desant”, aşa cum se numeau antologiile debutanţilor din anii ‘80.

Poemele incluse de dl Popoiu în acest volum sunt extrase din partea a doua a plachetei sale de debut, şi anume din ciclul „Anticamera sfârşitului”. Încercând să facem abstracţie de calitatea de istoric a domniei sale, cât şi sau mai ales de cea de teolog, încercăm să dăm Cezarului ce i se cuvine, şi poetului aprecierea talentului său. În primul rând remarcăm, parcurgând volumul, că nici factura poemelor, nici valoarea poeţilor cuprinşi în el nu este egală. Tonul, arhitectura constructului liric, modalitatea de expresie, chiar tematica aleasă îi deosebeşte. Şi dacă fiecare om este o insulă, mai ales poeţii, Ioan Popoiu este un atol în inima căruia vulcanul nu s-a stins, pregătit oricând să erupă. Şi chiar proclamă asta în poemul „Transparenţă a lumii”: „nu mai eşti aici/ nu-ţi mai aparţii/ bulgăre de foc/ în cuprinsul/ Inelului”. Între „visurile cu flori” ale unei coautoare, de exemplu, şi „condotierul solitar” al lui Ioan Popoiu găsim deosebiri majore de înţelegere şi de exprimare a imaginii realităţii. Căci arta, în special cea care operează prin cuvinte, este chatarsis şi, deşi am promis că nu fac referire la veleităţile sale de istoric, poetul Ioan Popoiu respectă adevărul şi arde în numele lui, manifestând o înţelegere interioară frustă a realităţii şi nu una idealizată şi edulcorată. Un poem nu transmite întotdeauna poezie şi în textele propuse de poetul câmpulungean în acest volum, spre deosebire de alte texte incluse, vocea lirică nu cântă, nu se tânguie, nu psalmodiază, ci strigă pur şi simplu nişte adevăruri cutremurătoare pe care refuzăm să le vedem sau să le înţelegem. Este şi el un romantic, cu siguranţă, dar unul wagnerian, care cântă pe toate coardele sufletului. Aşa cum a remarcat şi profesorul George Bodea, „Dincolo de dispunerea pe cicluri şi texte poetice de sine stătătoare, avem de a face cu un amplu poem în al cărui chenar negru apar din când în când acorduri luminoase”. Este şi cazul poemelor incluse în această antologie, un metatext, în care fiecare dintre poeme este replica unei cutremurări metafizice, o undă care se propagă de la primul până la ultimul vers. Întâlnim în aceste poeme o duplicitate a instanţei lirice, eul liric se divide în două personaje lirice care intră în dialog, unul din ele fiind maestrul omniescent, detaşat de întâmplările fiinţei pe care le relatează sau le prevede, asumându-şi chiar o poziţie demiurgică, şi discipolul, un damnat, ostracizat al propriei existenţe, receptorul intermediar al mesajului pe care poetul ni-l transmite. Această anamorfoză, un joc de oglinzi care reflectă în mod paradoxal întunericul, multiplicând angoasele şi amplificând tenebrele sufletului, nu este decât expresia unui peisaj interior răvăşit de „seisme” existenţiale. Lexicul predilect al poemelor lui Ioan Popoiu este unul din câmpul semantic al condamnatului la neîmplinire de sine: „coşmar”, „prăbuşire”, „umbre”, „eşec”, „singurătate”, „anihilare” s.a.m.d.

Cronotoposul existenţei fiind unul abrutizant, eroul liric îşi revendică idealurile pierdute, patria mitică, Arcadia, în plan terestru, şi ceea ce numeşte el „Marele Rotund” sau „Necuprinsul” în plan cosmic, o transcendere în fond a spiritului uman către divinul a cărui sămânţă este. Poetul pare să fi atins această stare de graţie în poemul mai sus amintit, „Transparenţă de lumină”, când „eşti numai Spirit/ flacără înlăuntru Abisului”. Devine tot mai limpede că eroul liric al lui Ioan Popoiu este unul de factură romantică, chiar dacă versificaţia este una de timp modern. Stilul anticalofil al liricii sale nu ne împiedică să recunoaştem un poet original şi autentic, un poet care scrie deja istorie şi va scrie şi istorie literară.

Bibliotecar

LUMINIŢA IGNEA

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: