Protopopiatul Rădăuţi

Ţibeni. Popasuri în timp

Într-o comunitate rurală, preotul a fost, este şi rămâne o autoritate locală, morală, spirituală de prim rang. Dovadă e faptul că, între instituţiile statale centrale, Biserica Ortodoxă, majoritară în ansamblul teritoriului naţional, se bucură de cea mai mare încredere din partea oamenilor la ora actuală.

Pe umerii preotului apasă o foarte însemnată şi grea responsabilitate. De el depinde nu numai atitudinea credincioşilor, dar mai ales frecventarea bisericii şi păstrarea credinţei, în condiţiile actuale, atât de complexe şi contradictorii, ale exploziei informaţionale, ale intensificării şi multiplicării activităţii şi influenţei mijloacelor audio şi mass-mediei – radioul, televiziunea, cinematograful, calculatorul, internetul, publicaţiile etc. Mai mult încă, de preot depinde şi un ansamblu extrem de bogat al vieţii spirituale ancestrale, intim: datini, obiceiuri, ritualuri care populează şi înfrumuseţează atât viaţa colectivităţii rurale, în tot cursul unui an calendaristic, cât şi momentele-cheie, cruciale ale individului, cum sunt: naşterea, aniversarea, căsătoria, moartea, pomenirea etc. Cunoaşterea şi înţelegerea atentă şi pertinentă a acestui univers tainic, adânc înrădăcinat, dezvoltat de-a rândul mai multor generaţii, intrat în comportamentul oamenilor şi încărcat de o mare vibraţie emoţională, darul şi harul preotului de a se identifica cu acest tezaur spiritual, de a-l cultiva sau ignora – tezaur care leagă şi încheagă pe credincioşi într-o familie, asigurând şi acţionând să cuprindă toate cele trei dimensiuni ale timpului, trecutul, prezentul şi viitorul, dincolo de acea scurtă durată a vieţii lor – sunt numai câteva elemente esenţiale, care dau măsura succesului sau eşecului activităţii şi personalităţii preotului, acum, în zilele noastre, ca şi în trecut şi ca şi în viitor.

Am simţit aceste aspiraţii fireşti şi strădanii omeneşti, cercetând manuscrisul monografiei închinate unei străvechi aşezări rurale din Bucovina istorică – Ţibeni. Popasuri în timp – dialogând cu autorul şi încercând să adun câteva consideraţii succinte pentru un modest Cuvânt înainte.

Valentin Puşcaşu s-a născut în 1970, în satul Horlăceni-Botoşani. A absolvit în 1999 la Bucureşti Facultatea de Teologie, secţia Pastorală. Până când s-a căsătorit a predat religia la câteva şcoli, între care şi la Liceul „Petru Muşat” din Suceava. Între timp, în 2001, şi-a găsit „cealaltă jumătate” a vieţii şi fiinţei sale, s-a căsătorit cu Angelica Agheorghicesei, profesoară de religie, absolventă a secţiei de Litere a Facultăţii de Teologie „Dimitrie Stăniloae” din Iaşi.

A funcţionat, de îndată ce s-a hirotonit, în Parohia Pătrăuţi II, care era, temporar, vacantă. Apoi, din anul 2003 s-a transferat şi s-a fixat în Parohia Ţibeni, unde se află acum, de 14 ani. La Ţibeni a dat peste o parohie cu o istorie aparte, specială. Lângă străvechea aşezare românească Ţibeni, atestată documentar încă din vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432), în ajunul epocii moderne, în partea finală a războiului ruso-turc, dintre anii 1768-1774, după ce austriecii au ocupat (1774) şi anexat (1775) nordul moldav şi l-au integrat la Imperiul Habsburgic, zicându-i Bucovina, la anul l776, noii stăpâni au colonizat zona cu secui originari din Transilvania. Colonia Istensegits – adică „Doamne ajută!” – a existat aici şi a evoluat până în 1941, când, pe baza unor înţelegeri bilaterale, româno-maghiare, secuii, câţi mai erau, s-au repatriat în Ungaria în 1941 – şi, în locul lor, localitatea s-a repopulat cu români, cei mai mulţi refugiaţi şi ei din teritoriile româneşti cotropite în vara anului 1940 de sovietici sau cedate prin Arbitrarul de la Viena.

Însă, satul, cu tot ce-a avut, cu biserica, cimitirul, în care se odihnesc câteva generaţii de secui, s-a transformat, după prăbuşirea regimurilor socialiste, într-un loc de pelerinaj pentru urmaşii şi descendenţii celor de odinioară.

Aşezat în această parohie, Valentin Puşcaşu s-a simţit îndemnat să-i cerceteze deopotrivă prezentul, pe care era chemat să-l slujească, şi trecutul, spre a le cunoaşte cât mai deplin toate problemele ce ţin de perspectivele dezvoltării sale. Însă, cercetarea trecutului şi elaborarea monografiei – în timpul iernilor şi în zilele nefavorabile, cât nu era ocupat cu diverse treburi la biserică – s-a îmbinat cu implicarea sa în rezolvarea, unor lucrări curente sau complexe, care deveniseră prioritare. Construcţia locaşului de la Ţibeni, ridicată cu o sută de ani în urmă, de către secuii catolici, din piatră şi cărămidă – construcţie uriaşă, cât o catedrală – ajunsese acum într-o stare avansată de degradare. Ca urmare, se cerea renovată, reparată, consolidată, recondiţionată – treabă complicată ce tot fusese amânată de mulţi dintre înaintaşii săi.

Reorganizând şi dinamizând Consiliul parohial, dialogând şi colaborând strâns cu autorităţile locale, părintele şi credincioşii s-au apucat de toate câte se cereau, cu multă seriozitate, încă din anul 2004. Au dat jos tencuiala până la cărămidă. Au îngroşat şi consolidat zidăria. Au instalat calorifere cu ţevi de cupru, cuplate la o centrală de mare capacitate, utilizând drept combustibil peleţi. S-a asigurat, astfel, o încălzire corespunzătoare, inclusiv şi mai ales pentru iernile aspre, siberiene, când credincioşii fugeau de frig. S-a completat şi actualizat şi vestimentaţia iconografică. S-a instalat şi un sistem de sonorizare. S-a introdus apă potabilă din surse proprii, apă necesară şi la curăţenia pavimentaţiei reînnoite. În exterior s-a amenajat un parc natural cu alei pavate şi s-a amenajat şi un spaţiu pentru parcare, din beton. Curtea bisericii s-a delimitat şi intabulat, s-a împrejmuit cu un frumos gard din fier forjat, iar pe alei s-au aşezat bănci şi parcul natural s-a completat cu arbuşti şi arbori ornamentali. În anul 2016 s-a ridicat, lângă zidul dinspre nord al bisericii, în apropiere, o nouă construcţie, din cărămidă, trifuncţională – un prăznicar, o sală spaţioasă pentru un muzeu al satului şi încăperi pentru locuinţa preotului (cea veche fiind cumpărată de la secui, de către un sectant).

Zicala populară că „Omul sfinţeşte locul!” s-ar cuveni completată şi explicată, totuşi, oricât de sumar. Comunitatea rurală de la Ţibeni nu e nici într-un caz mai bogată decât altele din zonă, ba, poate, chiar mai modestă. S-a găsit însă Omul care i-a unit, i-a strâns laolaltă. Le-a înfrăţit eforturile, ambiţiile, vrerea sătenilor. În asta a constat puterea.

Lucrarea Ţibeni. Popasuri în timp, ne mărturiseşte părintele Valentin Puşcaşu în Introducere, „nu e concepută ca o monografie clasică, cu tratare exhaustivă”; ea conţine „multe nume ale celor care îşi dorm somnul de veci, de-o parte şi de alta a liniei ferate (care traversează satul); dorm într-un cimitir (sunt, de fapt, mai multe) „şi secui şi români, laolaltă. În spatele fiecărui nume se află o poveste, o întâmplare sau un eveniment”.

Animaţi de curiozitate am parcurs pe nerăsuflate manuscrisul Prea Cucerniciei Sale şi, convinşi de această sinceritate, am încercat să selectăm şi să consemnăm câteva constatări, cu convingerea că, Măria Sa, Cetitorul – fără a-i pretinde să ne dea întrutotul dreptate –, o va ceti şi va găsi el însuşi destule elemente, care să-i facă plăcere să le afle, spre a fi beneficiarul propriilor sale opinii, cum e şi firesc.

Autorul lucrării de faţă nu este la prima sa scriitură. Deşi teolog, îndemnul scrisului i-a dat ghes, mereu. A scris în presa locală – „Cronica Sucevei”, „Crai nou” – diverse subiecte: Profetul focului şi adulterul (2004), Nunta fiului de împărat (2004), Istoria satului Ţibeni (2007), Ce nume punem copiilor noştri? (2007), Szots Gérgély, ultimul secui de la Ţibeni (2007). A colaborat la unele broşuri şi pliante, închinate parohiilor la care a slujit: Biserica-monument de la Pătrăuţi, din 1487 (2007), cu rezumate în limbile română, franceză şi engleză; Dicţionar onomastic (2014); Evenimente şi obiceiuri la Naşterea Domnului (2015); De ce s-a botezat Iisus la 30 de ani? (2016) etc.

În cercetarea şi elucidarea informaţiilor cât mai exacte despre Ţibeni, autorul, deşi teolog, a deprins din mers metodologia necesară, corectă, aceea de a confrunta ce spun hărţile, ca de pildă, Planurile Districtelor Bucovinei în 72 de secţiuni (pe anii 1773, 1774, 1775) – foarte recent publicate – Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, ori Colecţiile de documente, dar şi memoriile vii, tradiţia orală, ajungând la constatări, uneori neaşteptate, şi anume că chiar şi unele rapoarte şi documente oficiale prezintă erori de datare; astfel el a dovedit că au existat două aşezări cu numele de Ţibeni, una este cea despre care scrie, colonia secuiască, alta la 3 km mai spre nord, care s-a depopulat în timpul războiului din 1768-1774 şi a cărei delimitare a putut-o dovedi şi reconstitui pe baza mărturiilor orale păstrate în tradiţiile sătenilor. Autorul ne-a impresionat pentru modul responsabil în care a identificat, confruntat şi corectat, confruntând şi analizând unele surse diferite, spre a stabili realitatea obiectivă, istorică. El a completat informaţiile oficiale cu cele din arhivele primăriilor din satele vecine, Calafindeşti, Satu Mare şi Grăniceşti sau arhivele din Suceava. El a străbătut pe jos de mai multe ori hotarele vechi ale satelor, însoţit de bătrânii din mai multe sate şi împreună cu copiile noilor hărţi austriece, recent tipărite, a reuşit să stabilească adevărul în cazul mai multor rapoarte făcute din birouri, de către funcţionarii imperiali (p. 16-17) şi (p. 59-60).

Este prima lucrare monografică închinată unei foste colonii a secuilor, pe întreg timpul existenţei acesteia, 1776-1941, căreia încearcă să îi reconstituie evoluţia cu dragoste şi înţelegere, fără ură şi părtinire, după îndemnul lui Tacitus. În acest scop, autorul a folosit şi bibliografie ungară, secuiască, germană şi românească, a înţeles şi redat mobilul deplasărilor secuilor din Transilvania în Moldova şi apoi în Bucovina, după ce satul secuilor a fost distrus cu tunurile de către imperiali şi au fost ucişi şi răniţi sute şi chiar mii de oameni, iar în spaţiul în care au ajuns erau cele mai uşoare condiţii de trai, în comparaţie cu teritoriile vecine. Secuii au influenţat viaţa românilor din zonă şi la rândul lor au receptat elemente de civilizaţie şi cultură românească.

Studiind şi confruntând documente publicate, hărţi tipărite recent şi memorii orale, tradiţionale, autorul analizează şi probleme ale dispariţiei unor aşezări în zonă, ca de pildă străvechiul Ţibeni, la o distanţă de circa 3 km de actuala aşezare.

Stilul lucrării este unul adecvat, fluent, antrenant, limpede, curgător, fiind reconstituite scene veridice din viaţa românilor şi secuilor.

În duminica de 9 iulie 2017, satul Ţibeni a trăit un moment de sărbătoare. Slujba religioasă ce s-a desfăşurat în vechiul şi impunătorul lăcaş, cu alură de catedrală – care în ultimul deceniu a fost primenit, renovat, reparat, consolidat, recondiţionat şi reîmprospătat, atât la exterior, cât şi în interior, fiind înzestrat cu geamuri termopan, sistem ultramodern de încălzire, sonorizare, o nouă pavimentare cu dale de piatră şi mochetat, iar patrimoniul iconografic reînnoit şi completat etc. – a căpătat ea însăşi un aspect inedit de sărbătoare, prin numărul mare de credincioşi veniţi, cu mic, cu mare, în strai naţional, ca în zilele de Paşti, prin soborul de 10 preoţi, cu protopopul de Rădăuţi între ei, cu clericii din zonă, dar mai ales prin prezenţa şi conducerea întregii ceremonii religioase de arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, ÎPS Pimen – care la sfârşitul slujbei i-a acordat părintelui Valentin Puşcaşu o cruce de aur, ornată cu pietre preţioase, şi distincţia ecleziastică de stravofor. Însă au luat parte, totodată, şi autorităţile locale, în frunte cu primarul comunei Satu Mare, Ştefan Cramarciuc, precum şi oaspeţi de peste hotare, delegaţi de secui din Ungaria, descendenţi ai foştilor colonişti de la Ţibeni, primarul comunei Kalaznó, László János, şi Excelenţa sa, Consulul Ungariei, Körösi Voktor David.

După prezentarea monografiei Ţibeni. Popasuri în timp s-a semnat o convenţie de înfrăţire între localitatea Kalaznó din Ungaria – unde trăiesc azi urmaşii secuilor care s-au întors de la Tibeni, în 1941, şi localitatea românească de azi, Ţibeniul din judeţul Suceava, unde există mormintele foştilor colonişti de altădată, păstrate cu grijă şi respect, cum este normal într-un stat civilizat, uitându-se total ce crime oribile au făcut vecinii noştri, ungurii, când au intrat în teritoriul românesc cedat în 1940, prin acel odios şi nedrept dictat de la Viena, ordonat de Hitler şi Mussolini.

Credem, totuşi, că viitorul zilei de mâine va fi dominat de exemplul de la Ţibeni, adică de: respect, toleranţă, înţelegere şi mai ales de înţelepciunea creştinească şi umană, că „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!”.

MIHAI IACOBESCU

Notă

Hramul bisericii din Ţibeni este Naşterea Maicii Domnului. S-a păstrat astfel hramul pe care aceasta îl avea când aparținea comunității secuiești care a locuit aici și apoi s-a repatriat în Ungaria. (Pr. Valentin Pușcașu)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: