Pe ferăstruica camerei de la catul pensiunii Aga 1, văd turlă de biserică între pomi şi păduri. De la balcon ajung cu privirea până în acel „vârvu de munte”, de pe care a plecat săgeata lui „Ştefan-vodă cel Bun când s-au apucat să facă Mănăstirea Putna”. De mai presus de crucea care acolo luminează noaptea, coboară, înălţându-ne, dimineaţa.
Zi de zi aflat câteva ceasuri la lucrările Colocviului XI, ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, primeşte în seara deschiderii, pe 24 august 2017, un buchet de flori ca neaua. Cercetându-le mireasma cu delicateţe şi, mulţumind dnei Teodora Stanciu şi nouă, tuturor, zâmbeşte cu melancolie: a doua zi, pe 25 august, va împlini 88 de ani. Dar melancolia nu-i este proprie, cel puţin în public. Ca un tată care nu pierde prilejul de a împărtăşi fiilor experienţă, învăţăminte, evocă, povesteşte. Şi încheie. Pentru sine: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate! Sunt omul cel mai binecuvântat de Dumnezeu. Şi cu necazuri, şi cu bucurii!” Dar şi pentru noi: „Să vă înzilescă Dumnezeu!”
Îndreptându-ne spre sfânta liturghie, o întreb pe Doina Mândru, preţuitul critic de artă, dacă pot să-i fac o fotografie. „Dar să se vadă bine Biserica!” Frumuseţea acesteia, albă, pură, ne emoţionează din nou. Şi mă gândesc că omul de cultură care a fost acad. Dan Hăulică, ambasador al României la UNESCO, preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă, iniţiatorul Fundaţiei „Credinţă şi Creaţie. Acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga – Maica Benedicta”, dorind prezenţa la colocviile sale şi a artiştilor plastici, şi a teoreticienilor artei, a dorit ochi educaţi, ochi cultivaţi care să se bucure, şi să transmită şi bucuria existenţei acestei armonii desăvârşite între ctitoria ştefaniană şi peisajul Putnei.
Cum trenul de la Bucureşti a ajuns cu întârziere la Suceava (motiv insuficient ca să ne descurajeze în nădejdea unui tren Suceava-Putna, a unei curse auto de călători directe Suceava-Putna, dacă la nivelul administraţiei judeţene facem atâta caz de Ierusalimul neamului românesc, uitând că Eminescu cerea şi fapte), ultimii sosiţi dintre participanţii la Colocviu intrăm direct în Sala Domnească, eu gândindu-mă o clipă, ca de câte ori îi văd uriaşa tapiserie dedicată Voievodului şi Mănăstirii Putna, la artista plastică Ioana Nistor, care se odihneşte acum în pământul natal al Bogdăneştilor. Apoi privirile caută şi descoperă, între icoane, între ferestre, ca din totdeauna acolo, lucrările retrospectivei Paul Gherasim, prezentată de Doina Mândru, care povesteşte de Prologul grupului restrâns de pictori creştini mărturisitori la Tescani în livada cu meri, fugă de lume, dar şi un act de conştiinţă, o rugăciune prin lucrarea picturii. Nici pictor, nici critic, doar iubitoare de pictură, mă gândesc cu recunoştinţă la Constantin Flondor, ale cărui albume, ale cărui scrieri m-au familiarizat cu Prologul: „Primăvara (mai 1985) la Tescani. Toţi cinci împreună. Paul, Horea, Mihai, Cristian şi cu mine. Grădina şi conacul boieresc, bisericuţa (închisă), cimitirul din sat (mormântul familiei Tescanu), aleile cu plopii de sus şi de jos, în fine, minunea livezii cu meri înfloriţi, livada veche, Tazlăul… Desene, pasteluri. Ratez toate uleiurile. De Sfântul Constantin primesc în dar de la dl Paul un mic desen în creion cu floarea de măr”. Am decupat însemnarea din cartea „Flondor, de la «111» + «Sigma» la «Prolog»”, ca s-o însoţesc cu părerea de rău a absenţei sale la Colocviul XI. Şi cu tristeţea pierderii de câteva zile a mult-iubitului frate mai mare, Sergiu Flondor. Dna Teodora Stanciu, preşedinta Fundaţiei, şi – ajutată de Oana-Georgiana Enăchescu, secretarul ştiinţific al acesteia – mână de catifea fermă în organizarea Colocviului, îl invită la cuvânt pe pictorul Matei Lăzărescu, „venit special din Paris pentru Colocviu şi pentru Paul Gherasim”, prilejuindu-mi o întâlnire cu un chip pe care nu l-am mai văzut, dar pe care îl ştiu, tot graţie unui dar Constantin Flondor, consacrat Prologului cu o expoziţie la Primăria comunei franceze Bethonville. Intervenţia artistului este axată pe „blândeţea privirii şi rigoarea gândirii” lui Paul Gherasim, „admirator al perfecţiunii, dar şi, mai ales!, al schiţei, al începutului nesfârşit”: „A fost pentru noi părinte îndrumător şi frate iubitor, ajutător şi mărturisitor”. Un alt chip din fotografia participanţilor la acel eveniment – cu acad. Dan Hăulică ţinând la vernisaj discursul introductiv -, chipul pictorului Horea Paştina, are un soi de gravitate decurgând din însemnătatea momentului recuperat din memorie, din primăvara anului 1984: „Totul era pe cheltuiala noastră. Noi am dorit să ne vedem, să fim împreună, cu florile de măr, cerul şi albinele în faţa noastră. Nu erau un spectacol, erau un obiect de studiu”. Expoziţia avea să fie deschisă în decembrie, în preajma Crăciunului, „Florile dalbe, flori de măr”. Imaginea albinelor între flori de măr şi privirile lui Paul Gherasim şi ale prietenilor săi, îmi cheamă în minte o seară cu Ion Pop, proaspăt laureat al revistei „Ateneu” din Bacău, citindu-şi, în continuarea unei confesiuni despre suferinţă, moarte şi înviere, mişcătorul poem despre litere şi albine: „Adolescent, licean, în zile-nsorite de mai, /întors de la oraş în livada bunicilor, /obişnuiam să mă urc /într-un măr înflorit,/ cu o carte în mână, /şi să las să se amestece, /printre polenuri de aur, /litere şi albine. /Alcătuiau /în jurul meu un cerc în care /nu mai ştiam /al cui e zumzetul, a cui lumina. /Iar eu eram exact în centrul lui…” Îmi face plăcere să-i amintesc acea lectură-recitare academicianului Ion Pop, rectorul Colocviului XI, şi să visez la subtilele căi care întâlnesc creaţiile omului sub celeste bolţi. „Pater et Filius. Continuitate în cultura română şi europeană”, tema Colocviului XI, este o astfel de boltă.
Dacian Andoni, a cărui pictură, după expoziţia de la Colocviul X, a însemnat familiară prezenţă la vizitarea Muzeului Naţional de Artă al Moldovei din Chişinău, care îi găzduia în noiembrie o personală, ne oferă acum surpriza unui interviu cu Paul Gherasim şi amintirea lucrărilor cu faţa la perete pe durata realizării lui, pentru o întoarcere a acestora, rând pe rând, la paharul de vin şi vorbă care i-a urmat. Cu multe (11) cărţi închinate ţăranului român lucrate împreună cu Paul Gherasim, şi arhitectul Marius Pandele are amintiri, dar este mai ales preocupat de ce poate face de-acum înainte pentru maestru. Se gândeşte la o carte-album pe urmele sale, la editarea unui volum inedit de versuri.
Doina Mândru străluceşte: momentul Paul Gherasim a fost viu, cu dragoste şi respect pentru artistul născut pe 25 iunie 1925 la Boteşti-Baia şi chemat la Domnul pe 3 august 2016.
În pauză, mă uit la titlurile din expoziţia de carte a editurii bucureştene Anima. Întârzii asupra unei trilogii despre Lucian Blaga şi teatrul: „Riscurile avangardei”, „Jocurile dramei”, „Insurgentul” de Doina Modola. „Este cea mai deşteaptă scriitoare pe care o cunosc şi este prietena mea”, spune lângă mine Delia Voicu, cercetător ştiinţific. După omagiul adus lui Paul Gherasim de prieteni cu tâmple cărunte, iată puterea de a admira şi la o tânără aparţinând vârstei preocupate mai ales să se cunoască şi să se exprime! Implicată vara trecută cu toate puterile şi cu tot timpul său, gândit iniţial pentru un proiect personal, în organizarea personalei Silvia Radu la Lisabona, nu aveam să mă mir când pentru ilustrarea cu video-proiecţii a comunicării despre Mircea Eliade şi Portugalia, Delia Voicu avea să primească imagini cu locuri legate de amintirea scriitorului-diplomat făcute doar cu câteva ore în urmă de o prietenă, de la o cunoscută prietenă, promotoare a culturii noastre în Portugalia, Mihaela Georgescu Delafras. În fond, nu numai genunile se cheamă una pe alta, ci şi bunătatea, generozitatea, frumuseţea sufletească.
Rămânând între cărţi, nu notez nimic din prezentarea făcută de protos. Dosoftei Dijmărescu volumului proaspăt apărut, Caietele de la Putna, în care sunt tipărite documentele Colocviului X, cu tema „Fundamente creştine ale culturii române şi europene”, pentru că sunt captivată de atenţia, de grija cu care îl ţine şi ni-l arată, fără ca degetele sale să acopere nicio secundă chipul acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi al Maicii Benedicta de pe copertă. Grijă înrudită cu a părintelui Alexie Cojocaru, care, cu mănuşi de chirurg gata de o intervenţie pe creier, ne-a arată una din comorile mănăstirii, un minei scris-caligrafiat-împodobit de Cuviosul Casian Monahul din porunca lui Ştefan cel Mare în perioada zidirii sfântului locaş. Este vorba chiar de întemeietorul faimoasei şcoli de caligrafi şi miniaturişti de aici, el însuşi aparţinând temei Colocviului, prin ucenicii pe care i-a crescut. „Să sparie gândul”, vorba cronicarului, pentru că altceva mai potrivit nu găsesc pentru ca să redau tensiunea instalată în aer la vederea masivului tom vechi de 550 de ani, pâlpâind misterios în aurul vechimii sale. Şi pentru că respectul faţă de hârtia înnobilată de scrisul de mână sau de tipar nu cunoaşte trepte, simt nevoia să însoţesc cele două prezentări din Sala Domnească, din cadrul Colocviului, cu gestul plin de gingăşie cu care fosta mea colegă de grupă la facultate, Florina Nicolae, avea să răsfoiască şi să-mi arate la plecare, înainte de a mi-l dărui, catalogul unei expoziţii deschise în Japonia de Laura Nicolae, fiica sa pictoriţă (cealaltă pregătind un doctorat în Filosofie), cu reproduceri de lucrări şi cu haikuurile însoţitoare, scrise tot de artistă.
Ca şi în anii trecuţi, Doamna Profesoară, acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedica se reîntoarce în aceste colocvii închinate memoriei sale cu cărţi de citit sau citite, dar pe care timpul care trece le reînnoieşte, prin însăşi schimbarea noastră datorită lucrării lecturilor, întâlnirilor, întâmplărilor, vieţii. De data aceasta, ediţia a II-a a volumului de interviuri şi dialoguri, „Să nu pierdem verticala”, ediţie îngrijită de protos. Dosoftei Dijmărescu, monah Iustin Taban şi ierom. Anania Vatamanu şi cu o prefaţă semnată de arhim. Melchisedec Velnic, pe care am apucat să o văd în maşină şi să nu uit comentariul avizat al sculptoriţei Silvia Radu, apropo de lucrarea lui Gheorghe Anghel, „Rugăciune”, inspirată de chipul doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi aşezată pe coperta I (cu fotografia realizată de monahul Timotei Tiron şi grafica monahului Iachint Sabău): Pentru că este chipul româncei! Creştine! Ortodoxe! Pentru că este frumos!
Şi, de asemenea, este vorba de „Ion Creangă”, cu o Introducere de Iulian Costache, apărută tot la Editura Nicodim Caligraful, în două formate, unul înalt (17×27,5), cartonat, cu chipul scriitorului reprodus după un portret în ulei aparţinând lui Dacian Andoni, şi altul puţin mai mare decât A5, broşat, tot cu un Ion Creangă văzut de Dacian Andoni – acuarelă. În prezentarea monografiei, dna Teodora Stanciu ne reaminteşte că avem în faţă prima carte a Maicii Benedicta, apărută în 1963, când era asistenta Divinului Călinescu. Un mare curaj, ţinând cont că urma monografiei lui Călinescu, din 1938!, apreciind viziunea lui Dacian Andoni, cu un Creangă puternic, tânăr, cum era şi autoarea la scrierea acestei lucrări.
Un alt dar scump făcut participanţilor (şi acesta însufleţit de un portret al lui Dan Hăulică de Dacian Andoni) se află acum în mâinile mele şi recunosc că de-abia aştept să-l ascult: un CD editat de Radio Trinitas, „In memoriam: Dan Hăulică 85”, cu trei ediţii ale Revistei Culturale Trinitas dedicate marelui om de cultură în ipostaza de arhitect şi artizan al revistei „Secolul 20”, cea prin care, cum spunea Constantin Noica, „Ca prin «cheile» unui râu (…) au trecut în spaţiul nostru spiritual apele vii ale veacului”.
Cu salutară promptitudine, cititorii au avut parte de o bogăţie de informaţii privind desfăşurarea Colocviului XI, comunicările susţinute şi intervenţiile pe marginea lor, graţie condeiului înzestrat al protosinghelului Teofan Popescu şi aparatului foto, „ochi” exersat, al ierodiaconului Timotei Tiron. Apoi, la anul, toate vor fi de găsit în numărul 11 al Caietelor de la Putna. De aceea, notaţiile mele nu le reiau. Însă cum Colocviile de la Putna reprezintă o întâlnire sub egida Fundaţiei „Credinţă şi Creaţie” a unor personalităţi din spaţiul monahal şi de dincolo de acesta, pentru schimb de idei şi prilej de meditaţie pe teme de mare interes şi, implicit, de responsabilitate, m-am bucurat să le văd şi să le ascult. Mai ales că „Pater et Filius”, o „temă care plutea în aer” şi pentru adâncirea căreia nu putea să ajungă o ediţie, ca să o citez pe dna Teodora Stanciu, avea să meargă dinspre Tatăl Ceresc şi Mântuitorul, dinspre părintele duhovnic şi credinciosul dornic de mântuire spre tatăl şi fiul în casa părintească, maestrul şi discipolul în lumea filosofiei, literaturii, artei, învăţătorul şi elevul său, modelul şi căutătorul de model şi aşa mai departe, pe linia unei aspiraţii vitale spre mai bun, frumos şi adevărat.
Se păstrează un moment de reculegere în memoria prof. univ. dr. Ilie Luceac, participant până anul trecut, atunci deja împiedicat de suferinţă, la toate Colocviile. O caut cu privirea pe acad. Alexandrina Cernov. O descopăr slăbuţă şi întristată, cu o ţinută îndoliată. Nu sunt obişnuită să o văd singură.
Câte, câte cărţi! Cu foşnetul lor şi cu discuţiile cu voce joasă, Sala Domnească devine în pauze asemenea uneia de concerte, cu ultimele pregătiri ale instrumentelor. Într-un astfel de răstimp, deschid albumul lui Dacian Andoni, „Auster: unu şi multiplu”, la sfârşit cu o pagină plină cu imagini, în care îl descopăr alături de Dan Hăulică şi Constantin Flondor la Cernăuţi. Într-un altul, răsfoiesc numărul X 2017 al publicaţiei Mănăstirii Putna, „Cuvinte către tineri”, cu canonizarea Sfinţilor putneni, cu un interviu cu Alex. Ştefănescu, „Literatura nu este altceva decât viaţă”, cu o relatare de la celelalte colocvii ale Putnei, axate pe istorie şi ajunse la ediţia a XIX-a. În fotografia de grup a acesteia, cu istoricul Ştefan S. Gorovei în stânga stareţului Melchisedec Velnic, descopăr chipuri prietene: universitara Olimpia Mitric şi dr. Alexandru Pînzar, de la Editura Muşatinii Suceava. O carte de cercetat în linişte este „De veghe în casa Măriei Sale. File de pateric de la Mănăstuirea Putna”, cu o Închinare a părintelui-stareţ care îşi împrăştie muzical ecoul: „Despre ei, despre toţi aceşti vrednici înaintaşi am încercat, Măria Ta, la împlinirea sorocului a 550 de ani de când ai ctitorit Putna, a nu-i uita şi a-i aduce mai întâi în inimile noastre pentru a şti a veghea, apoi înaintea neamului şi a ţării ca modele vrednice de urmat. Acum, când alături de tine a venit şi al doilea ctitor sfânt, Mitropolitul Iacob, lăudat să-i fie numele! / Tuturor smerită închinare şi le cerem neuitare…!” Şi, în sfârşit, revistele cărţi de la scriitori, trei numere din „Conta” de la Piatra Neamţ, care aşa cum şi-a dorit de la început directorul ei, poetul Adrian Alui Gheorghe, seamănă cu „Secolul 20”, şi „Scriptor” Iaşi, fondată şi coordonată de poetul Lucian Vasiliu, prezent la Colocviu cu o comunicare despre scriitori cu tatăl preot (ca şi al său) sau crescuţi într-o familie cu apropiaţi ai Bisericii, condiţie care, într-un fel sau altul, le-a influenţat creaţia. De altminteri, cu darul exprimărilor fericite, în pledoaria sa pentru tema aleasă din deschiderea Colocviului, poetul Adrian Alui Gheorghe, cunoscut şi pentru cărţile sale cu, despre părintele Iustin Pârvu, a extins această condiţie, asigurată nu de sânge, ci de o conştientă asumare, ca imperativă, pentru noi toţi: „Dacă vom pierde drumul spre Biserică, vom fi cu adevărat în lume. Adică nicăieri!”
Mă întâlnesc pe acelaşi drum – aici, la Putna, drumurile înaintează spre acelaşi loc – cu pictorul Horea Paştină. Un om liniştit, care mai mult tace, spre deosebire de doamna sa, cunoscuta restauratoare de icoane Emilia Pop, comunicativă, cu multe amintiri despre viaţa petrecută la Muzeul de Artă din Bucureşti, şi cu o permanentă întoarcere spre cei trei copii ai săi, acum mari, dar tot copii, de aceea şi desele mesaje şi convorbiri cu ei, în vreme ce Delia Voicu, cu mult drag, îi trimite fiicei Emiliei Pop imagini cu mama, cu părinţii, să ştie permanent unii de alţii la capătul lor de ţară. În cele din urmă, dl Horea Paştina vorbeşte. Mă întreabă dacă am fost pe şantierul Centrului Cultural „Mitropolit Iacob Putneanul”, îmi spune amănunte legate de interior ca un om care se pricepe şi se gândeşte că dacă într-adevăr va fi terminat în martie 2018, Colocviul XII de la Putna acolo îşi va ţine lucrările. Îşi continuă drumul spre biserică, eu însă mi-l întârzii pe al meu, luând-o la stânga. A plouat peste noapte, nu-i chip să fac un pas în curtea cu pământul moale şi lipicios, dar glasul părintelui stareţ, arhim. Melchisedec Velnic, sună limpede ca la deschiderea de joi, povestind, şi eu văzând: aici vor fi atelierele de restaurare – carte, broderie, icoane -, sala de expoziţii „Dan Hăulică”, biblioteca „Maica Benedicta”. E mulţumit de cum merge construcţia – „Mama avea o vorbă: Dacă fac ceva să fac cum trebuie, dacă nu, nu mai fac de loc!” -, altele cred că îl preocupă, educaţia, şcoala – Marea Doamnă a Ţării. De aici şi interesul pe care le-o acordă şi Colocviul, nu numai prin invitarea directorilor instituţiilor de învăţământ din Putna, între care se află şi Mircea Aanei, membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, şi nu numai prin atenţia deosebită cu care este urmărit prof. univ. dr. Mihai Şleahtiţchi, fost ministru al Educaţiei în Republica Moldova („cercetător, profesor de top” – Lucia Cifor, moderatoarea sesiunii) vorbind despre rolul aşteptărilor (înălţătoare sau inadecvate) faţă de copii şi de elevii lor de la părinţi şi de la profesori-învăţători, cerând dăruire, răbdare, încurajare şi pentru cei capabili, şi pentru cei mai puţin dotaţi, într-un consens profund cu convingerea arhim. Melchisedec: „Părinte nu înseamnă altceva decât a te dărui, a te jerfi pentru celălalt”.
Comentarii