Există şi o tragedie a absenţei unui astfel de părinte. Demonstraţia (cuvântul nu mi se pare cel mai bine ales, totuşi…) vine neaşteptat tot de dincolo de Prut, dintr-o comunicare mai amplă a poetei Maria Şleahtiţchi, profesor universitar, pornind de la o aproape necunoscută scrisoare a lui Kafka adresată tatălui tiranic „a cărui amprentă îi colindă literatura”, şi dintr-un film de Ionuţ Teianu adus din Franţa de istoricul de artă Doina Lemny, „În căutarea tatălui pierdut”, căruia i-a fost consultant ştiinţific şi în care este vorba de un fiu necunoscut şi nerecunoscut al lui Constantin Brâncuşi. Filmul impresionează, nu încetăm să schimbăm păreri nici pe drum, în noapte, spre arhondaricul „Visarion Puiu”, evantaiul lor este divers, de la calitatea sa cinematografică până la îndurerarea de mamă a Emiliei Pop, cum să-ţi abandonezi copilul?! Deşi întuneric, înaintând pe alee, Silvia Radu îşi priveşte şi îşi vede creaţia, bustul Mitropolitului, şi are şi de data aceasta ceva de spus. Sculpturile sale, diferite ca şi fiii unui părinte de trup, nu vor înceta să o preocupe niciodată.
Numele Lemny, purtat de doi participanţi la Colocviul XI, de dna Doina Lemny şi de soţul său, istoricul Ştefan Lemny, este cunoscut în Bucovina, nu numai în rândul specialiştilor, ci şi de la aniversarea Colegiului Naţional „Ştefan cel Mare” Suceava, şi din „Enciclopedia Bucovinei” a lui Emil Satco. După ce facem cunoştinţă şi află că vin din Suceava, dl Ştefan Lemny mă întreabă neaşteptat de ziarul „Crai nou”. A trimis un mesaj electronic redacţiei, anunţându-şi trecerea prin Suceava, dar nu a primit răspuns. Cu necunoscutele interspaţiului, mă gândesc, păţită, nici nu e de mirare! Dar s-au întâlnit şi a depănat amintiri cu dna Rodica Alexandru, fosta directoare a liceului pe care l-a absolvit. O cunosc? Sigur că da, ultima dată ne-am întâlnit la expoziţia retrospectivă Dimitrie Loghin. „Dimitrie Loghin? Mi-a fost profesor!” Îi pare totuşi rău că nu a putut să se vadă cu cineva de la „Crai nou”, care a lucrat şi la ziarul dinainte, în care a debutat, „Zori noi”. Eu am fost redactor şi la „Zori noi”, şi la „Crai nou” şi continui să realizez, pentru ediţia de sâmbătă, cele două pagini de Literatură şi Artă. Eu sunt aceea! Zâmbeşte, întinerind până ajunge licean, şi îmi povesteşte de emoţia şi febrilitatea primului său articol, despre biblioteca Liceului „Ştefan cel Mare” Suceava.
Dna Silvia Radu îi spune Ioanei Boca „fetiţă” şi fetiţă îmi pare şi mie fiica pictorului Ilie Boca, deşi sunt de-acum câţiva ani de când am asistat la susţinerea doctoratului său în Istorie. Artistei îi place tema, „Mişcarea studenţească anticomunistă din centrul universitar Bucureşti, 1948-1958”, nesurprinzător la autoarea cunoscutei „Grădini cu Îngeri”, dedicată martirilor din închisorile anticomuniste. La intrarea în Sala Domnească, înaintea începerii primei sesiuni a după-amiezii, Ioana stă de vorbă cu două tinere. De unde le cunosc? Am fost împreună într-un proiect al Fundaţiei „Memoria” condusă de dna Micaela Ghiţescu şi „Academia Civică – Memorialul de la Sighet”, cu Ana Blandiana preşedintă şi Ioana Boca, director executiv. Valentina Bilcea este profesoară de istorie, iar Angela Bilcea lucrează la Biblioteca Naţională. Au fost amintite amândouă, într-una din intervenţiile dnei Teodora Stanciu, în şirul celor care au sprijinit pregătirea Colocviului. Ne vom reîntâlni toate patru la Bucureşti, la Ateneul Român, pe 4 octombrie 2017, la lansarea numărului 100 al publicaţiei citite în întreaga lume unde trăiesc români, „Memoria – revista gândirii arestate”, cu Banu Rădulescu fondator şi cu scriitoarea Micaela Ghiţescu director.
În frumoasa gară a Sucevei, Burdujeni, în microbuzul Mănăstirii Putna cu părintele Calinic la volan şi părintele Victorin copilot, dna Silvia Radu urcă la urmă, să fie lângă uşă, ca să-şi mai cruţe piciorul de suferinţa care-i încetineşte mersul. Nu-i vine să creadă, dar în cele şapte ore de călătorie de la Bucureşti, nici nu a simţit-o, ascultându-l pe antropologul Gheorghiţă Geană, care acum tace, poate obosit, poate interesat de satele străbătute, poate pentru că pauzele dialogului vivace al artistei cu părintele Victorin par neînsemnate. De aceea sunt numai ochi şi urechi la comunicarea pe care o susţine despre Ilie Moromete şi fiii săi şi pe care o deschide cu înregistrarea unei oraţii de nuntă, menită să evoce modelul tradiţional de relaţii părinţi copii, model care nu se mai regăseşte în familia – „ghem de contradicţii şi tensiuni” – a eroului lui Marin Preda, ce culminează cu plecarea fiilor la oraş, luând şi caii cu ei, „gest de paricid”. Aserţiunea vine spre titlul celei mai recente cărţi a următorului invitat la microfonul sesiunii, „Arta paricidului la români” de criticul şi istoricul literar Cornel Ungureanu, temă pe care autorul o consideră capitală pentru înţelegerea dezvoltării şi afirmării valorilor în cultura română. Titlul comunicării sale, „Tudor Arghezi între părinţi şi copii”, este însoţit de constatarea că de multă vreme, vorbind de scriitori, nu le mai studiem biografiile, geografiile – viaţa. Dar nu despre asta schimbăm câteva cuvinte mai târziu, ci despre Constantin şi Sergiu Flondor, a cărui carte, „Dulce-amar. Povestea unui refugiat din Cernăuţi”, fusese invitat de pictor să o prezinte la lansarea sa la Timişoara. Dacă Maria Şleahtiţchi vorbise de atitudine maternă la tatăl lui Nicolae Steinhardt, eu mă gândesc la respectul filial al lui Constantin Flondor faţă de fratele mai mare.
Pentru că ştiam cine este, chiar dacă studiasem la Bucureşti şi alesesem redacţia şi nu catedra, l-am privit cu atenţie pe deja cunoscutul eminescolog Dumitru Irimia singura dată când l-am întâlnit, de Adormirea Maicii Domnului la hramul Mănăstirii Putna, poate în 1999, şi nu i-am uitat căutătura prietenoasă. După ani, când tot la Mănăstirea Putna am cunoscut-o pe doamna sa, Cristina Irimia, am avut sentimentul reîntâlnirii, fie fiindcă atunci se aflau la hram împreună, fie pentru căutătura caldă, comună amândurora. Acum, în cealaltă parte a Sălii Domneşti, o zăresc şi o simt firavă şi puternică totodată. Îl ascultăm cu toţii pe Adrian G. Romila vorbind despre volumul postum al profesorului Dumitru Irimia, „Studii de limba română şi lingvistică generală”, 2017. Şi sunt de acord cu felicitările prof. univ. dr. Eugen Munteanu pentru includerea prezentării volumului în programul Colocviului, prilej astfel de a ni-l reaminti pe om, „Era minunat ca animator, ca iniţiator, organizator. Era un magistru animator!”, şi de a-i reîntâlni firea, privirea în cea a soţiei. Ce mult trebuie să fi semănat!
După aparţia spectaculoasă a mineiului, o alta vine să ne impresioneze: „Vechiul Testament – Septuaginta. Versiunea lui Nicolae Spătarul Milescu (Ms. 45 de la Biblioteca Filialei din Cluj a Academiei Române”), realizată de un colectiv de cadre didactice de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, coordonat de Eugen Munteanu: Ana Maria Gînsac, Ana Maria Minuţ, Lucia Gabriela Munteanu, Mădălina Ungureanu. Apariţie care întăreşte existenţa unei veritabile şcoli de filologie ieşene. Finanţarea a permis tipărirea deocamdată doar a 47 de exemplare. Pentru marile biblioteci ale lumii. Iar acesta, pentru Biblioteca Mănăstirii Putna. Spre deosebire însă de minei, ţinut ca un steag la piept de părintele Alexie, „Septuaginta”, 2610 pagini (21×29,7 cm), exemplarul dăruit mănăstirii, începe să treacă lent prin faţa participanţilor. Cu textul chirilic în facsimile şi cu versiunea sa în latină, cu… Îmi observ dâra albăstruie lăsată pe mână de pix şi nu îndrăznesc să o mai ating, fac gestul transmiterii mai departe şi mă bucură grija şi atenţia cu care întârzie sub ochii celor de lângă mine, scriitorii Florina şi Ştefan Nicolae. Cu toţi anii petrecuţi în diplomaţie – Ştefan Nicolae s-a reîntors nu de mult din misiunea de ambasador al României în Peru – continuă să trăiască sub fascinaţia cărţii. Dar cărturarul Nicolae Spătarul nu a fost şi el diplomat şi călător? Cum călătorul îmi este cel mai aproape, la reîntoarcere am să recitesc măcar câteva pagini din jurnalul său de călătorie în China. Când, cum îşi va fi făcut timp Nicolae Spătarul pentru toate?
În linia întâi a organizării şi desfăşurării Colocviului, Oana Georgiana Enăchescu este puţin trasă la faţă. O întreb de ce nu îşi mai împarte grijile cu alţii. Fiindcă se teme că delegarea responsabilităţilor va duce la pierderea lor? Dar cum zâmbeşte, vorbim despre altceva, îmi cer scuze că într-un loc numele i-a apărut scris greşit. Ca jurnalist, ştie că se poate întâmpla, în fond Enăchescu vine de la Enache, mai rău este avansarea ignoranţei, cineva i-a scris numele, notându-l pentru o rezervare, Enache Scu, are dreptate părintele stareţ să vorbească iar şi iar despre nevoia de învăţământ, de şcoală de calitate. Pomenesc de Congresul Mondial de Filosofie din China de anul viitor şi o întreb dacă, absolventă de Filosofie, doctor în Filosofie, mai are timp pentru filosofie. Apoi tot eu schimb vorba, pe redutele presei, când o faci cu pasiune şi cu simţământul că e nevoie de tine ca să se schimbe ceva, greu să mai rămână timp! Dar e atâta nevoie de cauzaşi, nu căuzaşi, de luptători în văzul lumii pentru o cauză înaltă, cum este aceea a culturii pentru cele două doamne ale radioului românesc, Teodora Stanciu şi Oana Georgiana Enăchescu, a credinţei şi creaţiei pentru susţinătorii Colocviilor de la Putna, pentru conservarea, promovarea şi îmbogăţirea limbii române în Regiunea Cernăuţi în cazul scriitorilor de la ”Zorile Bucovinei”, al zoriştilor despre care aveam să vorbesc eu însămi într-o sesiune!
Urmărim un film cu cel care a fost Ilie Luceac. Este acasă, la Sinăuţi, îmbujorat de vară şi cu ochii foarte albaştri sub pălăria de soare. Dna Alexandrina Cernov găseşte putere nu numai ca să-l revadă, ci şi să povestească. Înstrăinarea nordului Bucovinei a despărţit-o pe mama lui Ilie Lueac de soţ şi de fiul cel mare, ajunşi în România. Fiecare s-a recăsătorit, dar tatăl lui Ilie a murit de tânăr, s-a înecat sub ochii băiatului. Acum a plecat şi el, Mama are 95 de ani. A pierdut pe rând tot ce avea mai scump! Despre pierderea silită a oraşului natal şi a unui mod de viaţă, prin aceeaşi brutală înstrăinare, vorbeşte şi cartea „Dulce-amar. Povestea unui refugiat din Cernăuţi” de Sergiu Flondor, prezentată de Nicolae Dergaci din Chişinău. Despre aceeaşi carte, simt nevoia să spună ceva, după o lectură la o altă temperatură a inimii, mai înaltă, şi Teodora Stanciu – „Este sincer până în măduva oaselor!”, şi Alexandrina Cernov – „De fapt, personajul principal este Cernăuţiul!” Apoi urmărim un film despre Cernăuţi realizat de Constantin Flondor. Cu toată poezia, cu tot rafinamentul unui film artă, pentru unii dintre noi – ca Alexandrina Cernov, ca părinţii Dosoftei Dijmărescu, Teofan Popescu, Elefterie Ionesie, ca Emilia Pop, Horia Paştina, Dacian Andoni, pentru toţi cei care am fost la Cernăuţi în răstimpul realizării lui, participanţi nu numai la vernisajul expoziţiei lui Constantin Flondor de la Muzeul de Artă, la o stradă distanţă de fosta stradă Iancu Flondor, ci şi la clipe ale reîntâlnirii fraţilor Flondor, Sergiu şi Constantin, cu oraşul din care războiul şi refugiul i-au smuls pentru totdeauna -, este, în primul rând, un răscolitor film al vieţii. În aceeaşi seară cu cele două filme şi cartea lui Sergiu Flondor, comunicarea eminescologului Theodor Codreanu, „Eminescu în viziunea lui Vintilă Horia”, şi aceea a cercetătorului ştiinţific Delia Voicu, „Portugalia, un prim liman pentru Mircea Eliade”, aveau să-i smulgă poetului Adrian Alui Gheorghe exclamaţia amară: „Este o seară a înstrăinaţilor!”
Cu o rugăciune pentru călătorie cu părinţii Dosoftei şi Elefterie, plecăm la Cetatea Hotin. La microfonul autocarului, călăuză, când dna Alexandrina Cernov, când părintele Dosoftei. În grupul participanţilor la Colocviu care trece graniţa în Ucraina sunt şi persoane care nu au mai fost niciodată în Regiunea Cernăuţi. De fapt, precizările, amănuntele sunt binevenite pentru toţi. Am trecut de-atâtea ori pe lângă Codrii Cosminului, întotdeauna mişcată de simplitatea inscripţiei de pe crucea de lângă stejarul lui Ştefan cel Mare, De la strănepoţi, dar abia acum aflu că voievodul a condus bătălia de aici, slăbit, întins pe o targă. Gândul rămâne la inegalabilul domnitor şi când ajungem în Cetate: pe vremea sa era fortăreaţă de apărare la hotarul nordic al Moldovei. Acum a fost desemnată una din cele şapte minuni ale Ucrainei. Trebuie întâi să coborâm destul de mult ca să urcăm apoi colina pe care străluceşte în lumina soarelui puternic: frumuseţea este un dat al ei, amplificat însă de frumuseţea zilei şi mai ales de curgerea solemnă a Nistrului. Mă bucur, coborând, urcând, că sunt înconjurată de atâtea glasuri româneşti şi de ecourile lor surprinse în unghiuri neaşteptate. Aproape de fiecare dată venind la Cetatea Hotinului, am retrăit amărăciunea provocată de răspunsul unui ghid la întrebarea mea, vin puţini români aici, nu se compară cu numărul polonezilor, retrăind totodată şi gândul că nu ne aparţine doar ceea ce avem, ci şi ceea ce iubim. Dacă nu în primul rând. Ca şi la Codrii Cosminului, părintele Dosoftei mă îmbogăţeşte cu o informaţie: Neculce pomeneşte de existenţa la Hotin, odinioară, a unui schit al Mănăstirii Putna.
Mergând spre Cernăuţi, din nou împreună cu Ilie Luceac, atât de prezent la acest Colocviu XI după plecarea sa: la difuzorul autocarului este reluat un interviu acordat lui Romeo Crăciun de la Radio Bucovina Cernăuţi într-o emisiune consacrată oraşului. Cine ar fi putut să-l prezinte mai bine? Pe lângă pregătirea sa de istoric, de simţirea românului vibrând pentru oraşul vieţii sale, împreună cu Alexandrina Cernov, Ilie Luceac a conceput şi editat cel mai reuşit album despre capitala istorică a Bucovinei.
Aşteptarea întâlnirii cu umbra lui Aron Pumnul în Cernăuţi ne-a fost potenţată de comunicarea prof. univ. dr. Lucia Cifor – construită pe convingerea că în „Epigonii”, Eminescu ne propune un tip de lectură, un mod de a citi inspirit, precum lectura textului biblic, fericită şi fericitoare, de fiecare dată şi noi, şi textul – altfel: format la „Lepturariul” lui Aron Pumnul, Eminescu avea, nu respect, evlavie pentru trecutul nostru cultural – şi, îndeosebi, a celei susţinute de acad. Alexandrina Cernov, „Începuturile istoriografiei literaturii române în Bucovina. Aron Pumnul şi continuatorii săi” – despre un Aron Pumnul, necitit, insuficient cunoscut, deşi „Lepturariul” reprezintă prima antologie a scrisului românesc, precum şi o istorie a literaturii române din toate teritoriile cu trăitori români, în care autorul a urmărit o lucrare patriotică. Cel mai bine a înţeles asta Eminescu, „Epigonii” reprezentând o adevărată apărare a „Lepturariului”, iar drumul său la Blaj o nevoie a discipolului de a-şi cunoaşte magistrul, lumea din care venise. În cimitirul vechi, Horecea, din Cernăuţi, îl surprind pe Theodor Codreanu privind îndelung, cumva în intimitate, monumentul funerar al lui Aron Pumnul, la care aveam să ne facem apoi o fotografie de grup. Seara coboară cu repeziciune, dar, iată, întârziem la paraclisul pe al cărui zid citim numele mitropoliţilor Bucovinei care odihnesc aici, îl urmăm pe părintele Dosoftei la monumentul „Arboroasei” (nu mult mai târziu aveam să trecem pe lângă temniţa lui Ciprian Porumbescu), şi apoi pe acad. Ion Pop la cel al lui Dimitrie Onciul, fost preşedinte al Academiei Române, la care rectorul Colocviului se apleacă nu numai în semn de respect, ci şi ca să-i îndepărteze bălăriile. În acelaşi scop cere o coasă la Casa lui Aron Pumnul, întristat de zidirea care piere. Este o tristeţe pătrunzătoare ca o ploaie de toamnă, românii de aici nu sunt îndeajuns de uniţi, sprijinul nostru, al celor din Ţară, este intermitent, inconsistent.
La Universitate ne aşteaptă Nicolae Costaş. E duminică târziu, a sosit de acasă special pentru noi, când află că avem în grup persoane care nu au mai trecut pragul superbei reşedinţe mitropolitane de cândva, spune cu o convingere care mie una îmi face bine: „Dacă n-aţi mai fost, o să mai veniţi!” În fosta sală sinodală suntem la un pas distanţă sau poate apropiere de ziua, ceasul Congresului general al Bucovinei, când la propunerea lui Iancu Flondor s-a votat Unirea cu Ţara. În faţa Primăriei, dna Alexandrina Cernov face un gest spre capătul Pieţii Centrale: „Acolo era Monumentul Unirii!”
Orele drumului, nu ale drumului, ale graniţei sunt lungi, e trecut de miezul nopţii, confesiunea părintelui Doroftei, despre pumnalul mic şi ascuţit al sentimentului vinovăţiei fără vină pentru toţi românii de pe pământul românesc înstrăinat şi pentru toţi cei care s-au înstrăinat de pământul românesc de nevoie, se insinuează ca răceala toamnei care de-acum stă să vină.
Zorii au coborât ca o ceaţă pe vârfurile munţilor, drapelele României şi Republicii Moldova, Moldovă din Moldova lui Ştefan cel Mare, flutură pe stâlpii intrării în Putna monahală, trandafirii peste tot în jur şi muşcatele peste tot mai sus, mai roşii străjuind plutirea bisericii albe, reţin privirea asupra frumuseţii, dar dincolo de ea este o curăţenie, o ordine desăvârşită, o perpetuă lucrare eficientă şi discretă, încât nu pot să nu ascult încă o dată gândul scriitorului Adrian Alui Gheorghe mulţumind părintelui stareţ că a imprimat obştii, locaşului un model de ţară la care ar trebui luat aminte.
Bustul lui Eminescu din bronz. Sub frunze de stejar din marmură – odihna trează a Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. Şi acum, singură, la mormântul Maicii Benedicta, unde lumânările de la slujba de pomenire nu au încetat să ardă. Arhim. Melchisedec Velnic vorbea de aşezarea lor neîntâmplătoare pe o unică rază. Trei spirite mari, înrudite prin grija pentru neam şi credinţa în Cel de Sus, dar şi prin respectul faţă de cei dinainte. Cum spunea dl Cornel Ungureanu? „Întotdeauna înaintaşii trebuie să fie mai importanţi decât noi!”
Rămân până cerul se limpezeşte sub lacrima dimineţii şi cea dintâi rază a soarelui zbârnâie ca o săgeată, luminând şi încălzind cu blândeţe pământul străvechi al Putnei, care tresare cu sensibilitatea şi recunoştinţa vieţii. Şi deopotrivă a cărţii gânditoare.
Comentarii