Vineri, 25 august, cea de-a doua zi a Colocviului Pater et filius a debutat cu expunerea domnului profesor universitar Mihai Şleahtiţchi din Chişinău, Modelul de coeziune profesor-discipol sub presiune. Efectul Pygmalion. Acesta a subliniat că prin efectul aşteptărilor se poate distruge stima de sine a elevului. Aşteptările prea mari pot declanşa un rezultat opus celui dorit, iar lumea de astăzi este dominată de polul negativ al aşteptărilor. Una din soluţiile propuse de domnul profesor în cazul în care elevul nu se poate ridica la aşteptările profesorului a fost ca dascălul să-şi exprime devotamentul sincer faţă de elevii care nu au reuşit să obţină rezultate bune. Cu alte cuvinte, este necesar ca dascălul să rămână un sprijin pentru elev indiferent de reuşita lui şcolară.
Academiciana Alexandrina Cernov din Cernăuţi a prezentat lucrarea Începuturile istoriografiei literaturii române în Bucovina. Aron Pumnul şi continuatorii lui. În secolul al XIX-lea, în contextul în care Bucovina, deşi teritoriu populat de români, era sub ocupaţie străină, Aron Pumnul şi continuatorii săi, Ion G. Sbiera şi Mihai Eminescu, au fost primii care au pus în circulaţie opere în limba română în Bucovina. Aron Pumnul, profesorul lui Eminescu, a realizat un manual de limba română destinat elevilor din teritoriul Bucovinei, intitulat Lepturariu. Acesta a fost atacat de Titu Maiorescu, dar apărat de Eminescu prin poezia Epigonii.
Sesiunea de comunicări de dimineaţă s-a încheiat cu lucrarea scriitorului Lucian Vasiliu, Fiice, fii de preoţi în literatura română, în care acesta a făcut o legătură între filiaţia paternă a câtorva creatori (Ana Blandiana, Lucian Blaga, Petre Ţuţea etc.) şi formarea lor în cele duhovniceşti, reflectată şi în opera lor.
Pictorul şi restauratorul Matei Lăzărescu, aflat azi la Paris, a prezentat comunicarea Tată şi fiu – întipăriri, ecouri, reîntâlniri. Artistul a ilustrat-o cu desene proprii, accentuând ideea de dezrădăcinare profundă în care se cufundă vremurile noastre. De asemenea, a dat exemple pentru cum talentul tatălui se transmite şi la fiu şi, în multe cazuri, se amplifică, cultura aflându-se permanent într-o relaţie de continuitate. Concluzia domnului Lăzărescu a subliniat însemnătatea legăturii dintre tată şi fiu, care stă la baza formării şi transmiterii culturii: „Prezenţa tatălui în construcţia fiului are o importanţă primordială.” În cazul lipsei profunzimii acestei relaţii, apar nenumărate pericole pentru fiu, respectiv pentru cel în formare: „A se retrage, a refuza răspunderea educaţiei care s-ar face, zice-se, de la sine, este de fapt a lăsa copiii în timpul altor influenţe; cele ale străzii, de exemplu, sau ale televiziunii, care se impun.” Cu alte cuvinte, a-i lăsa „fără iubirea tatălui, apropierea familială şi responsabilitatea lui” are cele mai grave şi rele consecinţe pe termen lung pentru copii.
Scriitoarea Florina Nicolae şi cercetătorul doctor Ştefan Lemny au insistat asupra importanţei modelului în viaţa unui tânăr în formare. Doamna Nicolae a remarcat că „în fond, toţi încercăm la rândul nostru o imitaţie hristică”, iar domnul Lemny a accentuat în lucrarea sa Cantemir: din tată-n fiu râvna fiilor Cantemir de a scrie viaţa părinţilor, deci de a se întoarce la rădăcini, la persoana primă care le-ar putea explica propria viaţă.
În comunicarea Relaţia maestru-discipol, între continuitate şi discontinuitate, scriitorul Ştefan Nicolae afirmă că relaţia maestru-ucenic se bazează pe credinţă şi pe comuniune în Duhul Sfânt. Pentru ca discipolul să îşi urmeze maestrul, acesta trebuie să fie convins de valoarea celui din urmă. Maestrul nu produce clone, ci îşi îndrumă ucenicii spre a-şi croi propriul lor drum. Pentru orice creştere, fie în cultură sau în viaţa duhovnicească, este mare nevoie de un îndrumător. Chiar dacă ucenicul îşi potriveşte paşii cu cei ai maestrului său, acesta ajunge la un punct în care se dezlipeşte de călăuzitorul său şi începe să-şi construiască propria viaţă. Domnul Nicolae l-a citat pe Seneca când a menţionat cum ar trebui să fie viaţa unui discipol: „Să ducem o viaţă mai presus decât lumea, dar nu opusă ei!”.
Câteva teme din literatura română, respectiv despre marele poet Mihai Eminescu şi despre avangarda românească, au fost abordate de profesorul Adrian G. Romilă şi academicianul Ion Pop. În timp ce domnul profesor a făcut o analiză a Aspectelor discipolatului în proza lui Eminescu, mai precis în operele Cezara şi Sărmanul Dionis, domnul Pop a analizat excesele avangardiştilor de la începutul secolului al XX-lea, date de dorinţa de a şterge tot trecutul, sub deviza formulată de Ilarie Voronca „Lumea trebuie reinventată”. Dar, „până la urmă, toţi ne dăm seama că nu putem fugi de tradiţie.”
Despre Părintele Sofian şi vieţuirea în Duhul lui Hristos a vorbit semnatarul acestor rânduri. Am conturat personalitatea părintelui Sofian Boghiu prin prisma propriilor sale trăiri şi experienţe ca fiu duhovnicesc, dar şi ţinând cont de marea influenţă a părintelui asupra ASCOR-ului bucureştean de atunci, din anii ‘90. Părintele Sofian obişnuia să compare raportarea continuă la Dumnezeu cu floarea-soarelui care se îndreaptă mereu spre soare, izvorul ei de viaţă. În închisoare s-a simţit mai liber decât în libertatea propriu-zisă, iar această încercare de foc l-a înnobilat şi mai mult cu prezenţa Harului Sfântului Duh. Referitor la judecata aproapelui, părintele Sofian spunea: „Dacă i-ai judecat, i-ai făcut mai buni? Dacă nu, de ce i-ai judecat? Tu să nu faci.”
Ultima comunicare a fost a doamnei profesor universitar Maria Şleahtiţchi din Chişinău, Despre autoritatea paternă la Franz Kafka şi Nicolae Steinhardt. Aceasta face o paralelă între taţii celor doi mari autori, subliniind contrastul: în timp ce tatăl lui Kafka a fost excesiv de autoritar, înăbuşindu-i personalitatea scriitorului (toată proza sa a fost marcată de personalitatea tatălui său, cum singur mărturiseşte: „în scrisul meu a fost vorba despre tine”), tatăl lui Nicolae Steinhardt a fost un pilon de sprijin în viaţa sa. Doamna Şleahtiţchi aminteşte memorabila scenă petrecută între cei doi înainte ca Steinhardt să meargă la Securitate să se predea. Fiul argumenta că nu doreşte să plece din teama că nu îl va mai vedea niciodată pe tatăl său. Însă acesta îl sprijină: „Dacă-i pe aşa, n-am să mor deloc. Te aştept.” Şi, într-adevăr, când Steinhardt a ieşit din închisoare, tatăl său a fost în acelaşi loc în care l-a lăsat, aşteptându-şi, fidel, fiul. Prin plecarea scriitorului de acasă, acesta s-a despărţit de tatăl său pământesc şi a plecat în căutarea Tatălui Ceresc.
Protos. Teofan Popescu
Comentarii