Unul dintre oamenii care a marcat cu adevărat istoria sportului sucevean este fără îndoială profesorul Pop Şerban. Cum deschide gura îţi dai seama imediat că omul ştie şi că a „mâncat sport pe pâine”. De-a lungul anilor a avut mai multe supranume, provenite din realitate, cum ar fi „Tunarul Bucovinei”, fiind un foarte bun jucător de tenis cu piciorul, iar mai apoi „Regele Tenisului” sucevean, fiind cel care a pus bazele acestui joc în Suceava. Pop Şerban a încercat, în perioada în care a fost implicat în fenomenul sportiv sucevean, să creeze lucruri trainice care să dăinuie peste timp. Din 1968 şi până în 1970 a fost vicepreşedinte al Consiliului Municipal al Educaţiei Fizice şi Sportului, pentru ca apoi un an să fie metodist în cadrul CJEFS Suceava. Odată cu apariţia la Institutul de Învăţământ Superior de la Suceava a Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport, Pop Şerban a fost lector universitar timp de 11 ani, până în 1982. Prin mâinile lui au trecut antrenori şi oameni de sport de prestigiu.
Începând din 1983 şi până în 1990 a fost vicepreşedintele Clubului Sportiv Municipal Suceava. În această perioadă, la conducerea celui mai titrat club din judeţul Suceava s-au perindat oameni de sport foarte interesanţi ca Valerian Dura, Gogu Corduban, Costică Alexa, Mircea Grosaru, din nou Valerian Dura, Eduard Gazda. Din 1990 şi până în 2005, Pop Şerban a fost director al Direcţiei Judeţene pentru Sport şi Tineret Suceava, aşa cum se numeşte acum instituţia, fiind în mod cert cel mai longeviv conducător al acesteia. Profesorul Pop Şerban s-a implicat activ în sportul sucevean fiind, într-un fel, părintele handbalului şi al tenisului din acest oraş.
– Domnule profesor, cum a apărut handbalul sucevean pe harta handbalului românesc?
– În anii ’50, handbalul era practicat în Ardeal, Banat şi în zona Bucureştiului. În primul rând vorbim despre handbalul în 11, care se juca pe terenul de fotbal. El a fost adus în România de saşi şi şvabi. Interesant era faptul că la handbalul în 11, care se juca în deschiderea meciurilor de fotbal, jucătorii erau tot fotbalişti şi partidele de handbal se încheiau adeseori cu scoruri de genul 0-0 sau maxim 1-0. Handbalul în 7 a fost iniţiat de un profesor de gimnastică din Germania care antrena echipe de gimnastică în ţările nordice. Acolo, fiind frig, era mai greu să alergi pe un teren de 100 de metri. Astfel s-au redus şi timpul de joc şi numărul de jucători. În anii ’50, la noi, în regiunea Suceava (care cuprindea atunci şi actualul judeţ Botoşani), se juca handbal. Promotorii au fost cei din Botoşani. Iar pentru că aşa a venit directiva, s-a extins la Suceava, Moldoviţa, Rădăuţi sau Vama. Competiţiile cu care a început jocul de handbal au fost spartachiadele şi apoi campionatele regionale. Îmi aduc bine aminte că în 1961 am câştigat cu echipa Sucevei Campionatul Regional, iar în 1963 Suceava a găzduit finala Campionatului Republican la handbal feminin. Handbalul în 7 a apărut în 1966, iar primele şase ediţii de campionat au fost câştigate de Dinamo, tot Dinamo câştigând şi Cupa Campionilor Europeni în faţa echipei Dukla Praga. În perioada de după 1966 a fost o adevărată explozie a handbalului nostru, care s-a încheiat cu câteva titluri mondiale pentru România.
– Revenind puţin la istoria handbalului sucevean, unde se disputau la începuturi meciurile şi cu ce echipă am început?
– Pe stadionul Areni, iar prima echipă de handbal a Sucevei s-a numit Victoria, în perioada 1961-1968 ea a fiind susţinută de Sfatul Popular. Îmi amintesc că în 1963 am fost la un baraj de promovare în Divizia A pe care l-am pierdut în faţa unei echipe din Iaşi. De asemenea, tot pe Areni („potcoavele” stadionului fiind amenajate pentru handbal), a fost găzduit în 1964 turneul final al Campionatului Republican la care au participat formaţiile Dinamo, Steaua, provenită din CCA, Dinamo Braşov şi Ştiinţa Timişoara.
– Cum a supravieţuit, sau, poftim, cum a reînviat echipa, fiindcă, din câte ştim, a avut o perioadă de… pauză?
– Echipa a reînviat în 1971, când am venit ca lector la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din cadrul Institutului de Învăţământ Superior Suceava. Atunci am refăcut echipa oraşului care s-a numit CSU. Am activat o perioadă în Campionatul Judeţean şi în cele studenţeşti, iar în 1973 am promovat în Divizia B. Am avut atunci jucători de mare talent, începând cu Mihai Mironiuc, Dumitru Bernicu, Ioan Băban, Vasile Alexandru, Giorge Dumitru, Totoescu, Cozmaţchi sau Mudrag. Îmi mai aduc bine aminte de câteva momente cu regretatul Mihai Mironiuc, jucător care a ajuns în lotul naţional al României şi care avea o forţă impresionantă. Din păcate, nu avea deloc răbdare şi cum prinde mingea o arunca la poartă. Câteodată era gol, dar, de cele mai multe ori, din cauza grabei, rata, noi pierzând nu mai puţin de nouă meciuri consecutive la un gol diferenţă. Un jucător foarte interesant a fost şi Mitică Bernicu, viteza lui de execuţie fiind una deosebită. În fine, ulterior, Ioan Băban şi Dumitru Bernicu au ajuns antrenori de marcă în handbalul românesc, primul fiind chiar şi campion mondial de tineret la feminin cu echipa României în Brazilia. Dar lor li se mai adaugă alţi sportivi care – le spun eu, – sunt antrenori „emeriţi”: Petre Ghervan, Petru Brânduşe, Ion Bucovală, Ion Marica, Gică Lazăr, Sorin Mecca, Alexandru Dănilă, Ioan Pârvu, Ion Istrate, Ionuţ Opriţa sau Virgil Behcov. Tot din generaţiile alea s-au ajuns şi alţi sportivi ca, spre exemplu, Radu Pricop şi Dan Gospodaru, ambii foşti parlamentari acum. După ce în 1983 s-au desfiinţat zece centre universitare sportive, printre care şi cel din Suceava, handbalul a intrat într-o oarecare letargie.
– Când şi cum s-a revitalizat acest sport la Suceava?
– El a revenit pe firmament datorită interesului manifestat de clubul Chimia Suceava din cadrul Combinatului de Celuloză şi Hârtie. După anii 1990, în fostul CCH, devenit SC „Ambro”, a apărut o emulaţie legată de handbal care s-a concretizat cu crearea unei echipe competitive în perioada în care director comercial în cadrul societăţii era Ion Lungu, actualul primar. Cooptându-i la conducerea secţiei de sport pe inginerul Gheorghe Butnaru şi pe organizatorul de competiţii Gelu Bârhoată, susţinuţi de sindicatul unităţii condus de Costel Buta, s-a reuşit, graţie şi bunăvoinţei grupului Rossman, alcătuirea unei echipe de forţă care a izbutit promovarea în Liga Naţională în 2002. Totul s-a stricat odată cu apariţia lui Vladimir Cohn la SC „Ambro”, dar începutul în handbalul mare a fost făcut. Am venit imediat cu ideea formării unui club privat în cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” şi, cu ajutorul profesorului Petre Ghervan şi a unei generaţii de excepţie, echipa de handbal a Sucevei a ajuns în cupele europene.
– Cu handbalul am văzut ce adevărată epopee a fost. Cum a fost cu tenisul, domnule profesor, şi de ce vi se tot spune „Regele”?
– „Regele” mi se spune din cauza tenisului pe care l-am practicat şi susţinut la fel ca handbalul şi alte sporturi. Vă spun chiar şi din arhive: Clubul de Tenis Suceava a fost membru fondator al Federaţiei Române de Tenis care a luat fiinţă în 1926. La noi în oraş, pe vremuri, au funcţionat Clubul de Tenis Suceava şi Maccabi Suceava. Terenurile cele mai vechi erau în zona unde acum este Direcţia Silvică. În ceea ce mă priveşte, îmi aduc aminte, legat de tenis, că prin 1957 am primit o rachetă cu racordajul rupt, am făcut rost de alta de la care am luat racordajul şi, cu ajutorul profesorului Ţopa, care ne-a dat şi nişte mingi mai vechi şi un fileu de volei, am început să jucăm tenis. De atunci, pentru că am fost primul care am jucat tenis de performanţă, am primit mai multe porecle: „Regele”, „Tunarul Bucovinei” şi, mai târziu, „Mircea cel Bătrân”.
– Pe unde jucaţi pe vremea aia?
– La Complexul „Unirea”, aşa cum se numeşte acum. Dar acolo cu terenurile a fost o adevărată telenovelă. Sala „Unirea” a fost finalizată în anul 1959, dar până în 1963 a fost folosită ca dormitor pentru muncitorii care lucrau la construcţia CCH. În 1964 ea a putut fi utilizată şi de sportivi, iar în jurul ei s-au făcut nişte terenuri. Pe terenul 1, cel de azi, am reuşit să bătătorim pământul şi zgura neagră existentă şi, tot cu ajutorul unui fileu de volei, am început să practicăm tenisul. Aveam rachete marca Reghin şi mingi Optimit din Cehoslovacia. La început am fost doar doi, eu şi Dumitru Olteanu, pentru ca apoi să avem un turneu de dublu cu Grigore Rusu şi Constantin Chiriţă. Acesta a fost începutul, aşadar pe terenurile de tenis am petrecut nu mai puţin de 47 de ani.
– În încheiere, cum vedeţi viitorul sportului sucevean?
– Vă spun un dicton: „Sportul se face cu bani, continuarea este pentru cei trecuţi de 18 ani”. Ei bine, dacă ţara poate susţine atâtea servicii sociale, ar trebui să poată susţine şi sportul. În ceea ce priveşte Suceava, suntem în aceeaşi situaţie ca şi în alte multe localităţi din ţară. Mai mult nu vă pot spune.
Adrian Pîrgaru
Dan T. Gürtesch
Comentarii