Deunăzi m-a vizitat un nepot, întrebându-mă ce-i cu chestia aia pe care am aşezat-o în titlul. A trebuit să-i explic. Struţo-cămila aceasta, nepoate, cu sens deraiat, capabilă să se multiplice, la iuţeală, până să ia forma unei caracatiţe, nu-i de ieri-de azi, aplicată mereu de elefanţii istoriei. În anul „prostituţiei franceze”, cum o numea Petre Ţuţea, armata ţaristă se instala pravoslavnic în Moldova, după ce, cu nişte ani în urmă, partea ei nordică a fost hăcuită de austrieci, pentru ca apoi, prin 1786, prin decret prezidenţial, să desfiinţeze toate mănăstirile şi schiturile, în afară de Putna, Suceviţa şi Dragomirna, iar corectitudinea politică a fost dusă până la capăt prin asasinarea voievodului patriot Grigorie Ghica.
În 1812, pământul Basarabilor e înghiţit pe nemestecate de aceiaşi pravoslavnici, după ce, cu patru veacuri în urmă, pe vremea lui Alexandru cel Bun (informaţia mi-a şoptit-o la ureche istoricul Ion Nistor), Ungaria şi Polonia se înţelegeau tainic, în numele corectitudinii politice, să desfiinţeze Moldova noastră. Ascultă ce spune Mihail Eminescu care, plin de revoltă, se întreba pe bună dreptate: Oare puterea cea mare a Rusiei i-ar da dreptul de a-şi bate joc de lume, de noi, de ea însăşi? Vsio haraşo, pentru că a venit un general să ne spună că Dumnezeu a făcut lumea la 1812 şi că pentru Rusia numai ceea ce e drept s-a făcut de atunci încoace.
Peste vreo şase decenii şi jumătate, ruşii, aflându-se într-un război cu turcii, fără sorţi de izbândă pentru ei, cheamă în ajutor armata română, iar ai noştri n-au ţinut cont de propria înţelepciune care spune că pe cine nu-l laşi să moară nu te lasă să trăieşti. La urmă, Osman Paşa s-a predat bravei armate române, oferindu-şi sabia generalului Cerchez. Ofiţerul nostru l-a salutat pe turc, înapoindu-i-o. A venit un rus şi, conform corectitudinii politice, i-a smuls-o din mână şi l-a firitisit cu nişte vorbe scoase la repezeală dintr-un hârdău cu lături.
Şi a venit, nepoate, 23 august 1939, cu a sa corectitudine politică dictată de două creiere înfierbântate, răvăşind după bunul plac harta bătrânului continent. România era adusă cinic la forma unui crenvurst, cum mai fusese, de altfel, înainte de Mărăşeşti. A urmat 28 iunie 1940, pentru ca directivele corectitudinii politice să se exprime într-o uluitoare cifră: în Basarabia (care, zice tot Eminescu, a fost a noastră pe când Rusia nici măcar nu se mărginea cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma…) din 1940 şi până în 1950 a dispărut un milion de români, adică peste 270 de persoane în fiecare zi! Şi se trezeşte, după câteva decenii de cruntă umilinţă pentru români, un tovarăş, adus pe lume de corectitudinea politică, o somitate în prostologie, să-i umilească definitiv. Individul a scos un dicţionar moldo-român, ieşit din tenebrele unui creier bolnav, sunând a trădare de ţară şi de neam.
Sigur, nu se poate trece peste cel de-al doilea 23 august, lăudat, preamărit şi apoi confiscat, de data aceasta, de o pereche de genii carpatine, împuşcate până la urmă de foştii aplaudaci, arhistrategii loviturilor de stat. N-am văzut să-şi pună cenuşă în cap dragii noştri cominternişti pentru decimarea elitei româneşti din toate domeniile, căci asta ne-a adus 23 august 1944, pe lângă jaful din ţară, toate în numele politicii corecte. Până la urmă, ştii, nepoate, ce înseamnă sintagma asta internaţionalistă? Să ţi se impună să-ţi tai craca de sub picioare şi să strigi cât te ţin bojocii că aşa fericit n-ai fost niciodată, ceea ce se întâmplă şi în zilele noastre.
Comentarii