Lucian Ioniţă are deja vârsta la care îşi poate permite să încerce miresmele melancoliei: „Fiindcă am împărţit amândoi raiul/ Avem umbra unuia în umbra celuilalt/ Coasta unuia în coasta celuilalt/ Am fost doi copii care şi-au hrănit copilăria/ Cu fantomele maturităţii/ Am fost doi soldaţi nepregătiţi/ Care ne-am jucat de-a războiul şi pacea/ De-a mama şi tata,/ De-a viaţa şi moartea.” (Umbre, p. 105)
În volumul de versuri „Insomniile oglinzii (între cutele realului)” (Ed. Liric graph, 2016) profesorul adâncăţean adună, în 136 de pagini, 129 de poeme care reconstituie clipe de dragoste îndeosebi, raportate la vârsta celui care pune pe hârtie strofele: „Părtaşi la moartea noastră/ La o zi după naştere/ Învăţăm să trăim/ Strecurându-ne printre cutele timpului.” (Obişnuinţă, p. 122)
Calea magică a versului este asumată ca una care-i poate prezerva autorului o bucăţică de nemurire: „Ca să pot intra în paradis voi sădi/ La fiecare poartă un poem/ În aripile ascuţite ale cocorilor”. (Dorinţă, p. 104.) (D.T.)
Comentarii