Anume tărăşenii…

Probabil fiindcă am avut profesori precum Gheorghe C. Moldoveanu (la vremea aceea, cu aproape un sfert de secol în urmă, de istoria limbii române şi de dialectologie), m-a prins şi interesul de a cunoaşte în amănunt povestea unor vorbe, mai ales dintre cele nu chiar des folosite. Uite aşa, nu de mult, am aflat că se prea poate ca „tărăşenie” să fi provenit dintr-o „şiretenie” cu un înţeles astăzi uitat: istorisire de-a fir a păr, logică şi cursivă, şnur! Şi iată că, recent, universitarul Gh.C. Moldoveanu a revenit la Suceava, în calitate de prozator, spre a-şi lansa al doilea volum din ciclul „Domoleni”, purtând chiar subtitlul „Tărăşenii”. Iar cei care îi vor citi cartea vor afla nu doar că autorul a lansat termenul de „tărăşean”, spre a numi insul de la graniţa dintre sat şi oraş, ci şi că o cheie a volumului o constituie gândul că fiecare om are povestea sa, că este foarte important ca fiecare dintre noi să ne spunem povestea, e chiar o datorie aceasta, întrucât doar astfel, cu rost, poveste lângă poveste, se ţese povestea neamului. De altfel, motto-ul cărţii este ales din versurile lui Nichifor Crainic: „Unde sunt cei care nu mai sunt?”… Găsindu-şi anume răspuns: „Cât mai suntem, încă sunt”!