Dincolo de toate nuanţele care se tuşează în conturarea cuvântului PRIETENIE, rămâne miezul. Substanţa. Care este una de factură morală. Evident, şi socială. În funcţie de motivele care pun în lucrare naşterea poeţilor, acestea sunt, în consecinţă, de mai multe feluri. Diversitatea motivelor izvorăşte din felurile diferite ale intereselor. Pentru că, să recunoaştem fără a ezita, multe, o sumedenie de prietenii se întemeiază pe interese. Personale sau de grup. Dar trebuie să mai recunoaştem ceva, tot fără şovăire: interesele nu se suprapun întotdeauna. Cum nici structurile umane interesate nu consonează de fiecare dată. Adesea, armoniile sunt false. Precum nişte voci de afoni. Concluzia: prea multe prietenii sunt aparente; de aceea ele au durate de viaţă asemănătoare cu cea a efemeridelor.
Cartea semnată de Constantin Mănuţă – Prietenul meu Vasile Diacon –, apărută către sfârşitul de an 2016 la Editura ieşeană AllZenit, mă îndeamnă să mă opresc la singurul înţeles al cuvântului prietenie, acel care îi conferă, de fapt, valoarea. O valoare perenă, nedegradabilă nici în timp, nici în faţa primejdiilor care se pot ivi chiar, sau mai ales, fără ştirea partenerilor. Cică mai de mult zicerea cronicarului – „Nu sunt vremurile sub cârma omului, ci bietul om sub vremi”- bântuie cu mult sârg vieţile oamenilor, contemporanii noştri. Despre o prietenie spirituală este vorba în carte. Una născută şi cultivată deopotrivă în temeiul celor două structuri umane asemănătoare şi pe minte şi suflet. „Uniţi în cuget şi-n simţiri”, cum se spune într-un cântec de profund patriotism.
Scrie Constantin Mănuţă în Argument: „O personalitate fascinantă şi complexă a culturii şi literaturii române contemporane este Vasile Diacon, omul care cultivă ca nimeni altul cultul prieteniei în cadrul relaţiilor interumane.(…) Prin genetică bucovineană, Vasile Diacon este un spirit ales, nobil, iar prin apriorismul propriu, îndatoritor, generos, deschis sufleteşte, într-un cuvânt, are vocaţia prieteniei…”
Mă alătur lui Constantin Mănuţă – nu doar din motive de prietenie – pentru că nutresc aceleaşi gânduri şi aceleaşi sentimente faţă de omul şi scriitorul Vasile Diacon. Cel care a săvârşit fapte culturale demne de atenţia lumii, în prim-plan plasându-se, strălucit model, editarea în patru volume a operei strălucitului romanist Ştefan Cuciureanu. Alături stând şi monografia Un hidalgo întârziat: Profesorul Ştefan Cuciureanu, premiată de Filiala ieşeană a Uniunii Scriitorilor.
Pornind asemenea unui călător pe poteci de munte (splendidă imaginea obcinilor bucovinene de pe prima copertă a cărţii), îndată după Argument, ochiul cade sau se înalţă în uimire. Dedicaţia închinată prieteniei este una în versuri. Pe aripile poeziei, autorul se simte în largul său. Preamărind prietenia, el zugrăveşte chipul omului în rime şi în ritmuri. Şi îşi dezvăluie tainele asemenea unei odăi cu lăuntrul în afară: „Prietene, a venit şi toamna/ Rău mă-nţeapă rănile luminii;/ Un copac şi-a despuiat coroana/ Au plecat spre patru vânturi crinii?// Numai tu ştii totul ce mă doare/ Cât mă zbat şi cât de mult sufăr;/ Mai bine aştept ultima ninsoare/ Decât să fiu agresat de-un nufăr?…”
Deşi puţine, prieteniile literare s-au dovedit cele mai înzestrate în timp. Căci timpul nu înseamnă numai uitare. El mai şi erodează. El mai şi ucide. Multe, poate prea multe pune omul în cârca timpului, acuzându-l şi de relele pe care el însuşi, omul, le înfăptuieşte. Cu icoana nezdruncinatei prietenii dintre Mihai Eminescu şi Ion Creangă în suflet, Constantin Mănuţă crede în veşnicia acestei stări umane de esenţă nobilă: „Suntem copaci cu ramuri în lumină?/ Şi-am colindat prin alte galaxii;/ Îl aşteptăm cu drag pe Dumnezeu să vină/ Prieteni să fim, Vasile, pe vecii…!”
Celor 34 de pagini cu poezii dedicate lui Vasile Diacon, poetul Constantin Mănuţă le adaugă o Addenda („Scriitorul din cetate cu vocaţia omeniei”, „O carte monumentală despre viaţa şi opera profesorului Ştefan Cuciureanu) şi un set de 13 fotografii „Amintiri”…), împlinind astfel rotundul unui gest care nu are nimic spectaculos în sine. Pentru că izvorul se găseşte în minte şi în inimă. În spiritul ce asigură dăinuirea, biruinţa asupra răului şi a uitării. Iar simţămintele profunde nu se ţipă în gura mare. Ele se trăiesc şi se spun în şoaptă. Şi se scriu cu cerneala izvoarelor cu apă vie. Astfel se înfăţişează prieteniile ocrotite de aripa divinităţii…: „Numai Dumnezeu ne-a pus în mână/ Acest condei ca un luceafăr blând;/ Zi de zi El moartea ne-o amână/ Şi ne luminează soarele plăpând…”
VASILE FILIP
Comentarii