Adi PIRGARU
Unul dintre cei mai talentaţi jucători ai generaţiei actuale este fără îndoială Alibec. Jucător cu forţă şi imaginaţie, el este obişnuit să se descurce singur şi după ce „arestează” mingea, dacă nu se descurcă şi ridică capul din pământ, dă şi câte o pasă luminoasă colegilor săi. Din păcate, are ceva probleme cu „trifilicii” care-i inundă creierul. Sinceri să fim, şi fotbaliştii au nervii lor care se activează după câteva sprinturi prelungite şi câteva coate după ceafă.
Alibec a evoluat sub comanda lui Şumudică şi a dat randament pentru că a fost lăsat să facă ce vrea. Totuşi, el a avut şi ceva coechipieri de marcă, vezi Budescu sau Teixeira, şi a putut astfel să strălucească. Pentru că a vrut mai mult, vârful de atac a trecut la Steaua sau FCSB, acolo unde este alt antrenor, Reghecampf. Puţin mai înţepat ca Şumi, acesta nu admite orice figură şi are pe undeva dreptate. Nu poţi să stai la masă cu antrenorul, să fumezi împreună cu el şi apoi să-i sufli fumul în nas. Oricum, Alibec nu-i primul şi nici ultimul „zurliu” din fotbalul mondial.
Ce-i deosebeşte totuşi pe antrenorii mari între ei şi cum rezolvă ei problemele cu jucătorii? În primul rând fiecare are o idee particulară de organizare a jocului şi un mod de a obţine victoria. Ei trebuie să-i aşeze pe jucători în locul în care dau randament maxim. „Şpilul” special al antrenorilor este filosofia de viaţă şi ştiinţa de a vorbi cu jucătorii.
Dacă Alibec era pregătit de Mourinho, printre sticlele pe care le-a lovit cu şpiţul era una din ciment care i-ar fi înnegrit unghia instantaneu jucătorului nervos. După acest şoc, el ar fi putut sta calm cu partea dorsală pe banca de rezerve şi s-ar fi putut gândi în linişte la efectul razelor de lună asupra papucilor de gumă.
Comentarii