Cică fostul preşedinte ne-a lăsat o Românie întreagă, pregătită în ultimul său mandat să intre în NATO şi UE, ne-a lăsat o Constituţie, instituţii stabile, stat de drept… De două decenii se chinuie specialişti şi politicieni să decripteze o serie de avantaje create atunci pentru activiştii FSN, multe valabile şi azi, dar degeaba. Pe deasupra, atât timp cât va exista, PSD se va lăuda cu măreţele realizări fesenist-iliesciene şi va beneficia de favorurile respective. Pe unele numai ei le ştiu.
Însă „realizarea” cea mai perversă a fost discreditarea activităţii politice a cetăţenilor patriei, mai ales dacă nu erau fesenişti, interzicerea, scoaterea politicii din fabrici şi uzine, din regii, din administraţie, instituţii, agenţii, dar numirea la conducere a unor activişti proprii, de cele mai multe ori oameni de joasă calitate morală, incompetenţi, fără alte merite în afara slugărniciei.
Rolul lor era acela de vătafi, de supraveghere şi control din partea partidului, de creare a unor baronate şi feude de partid, fiindcă stânga nu a avut niciodată încredere în propriul popor, iar teama de trădare i-a orbit atât de tare, încât se suspectează unii pe alţii, motiv pentru care guvernarea devine a cincea roată la căruţă. Iată de ce instituţiile statului de drept trebuie subordonate, inclusiv justiţia, iar atunci când îşi manifestă independenţa trebuie neapărat desfiinţate. Vezi cazul DNA.
Ei bine, urmările acestei cutume bolşevice n-au dispărut, România fiind azi la cheremul unei clase politice alcătuite mai ales din astfel de politruci cu gaşca, rudele şi urmaşii lor. Consecinţele acestui mod subversiv-conspirativ de a guverna o ţară de peste 20 de milioane încă nu pot fi înlăturate, cu toate eforturile justiţiei, ale unei bune părţi a spectrului politic şi ale „străzii”, mulţimile protestatarilor reuşind totuşi de două ori să înlăture un guvern corupt şi o OUG destinată salvării corupţilor din guvern, parlament şi consilii locale.
Pentru a câştiga puterea, activiştii social-democraţi au fost în stare de orice: să cumpere primarii opoziţiei prin OUG 55, să facă alianţe urât mirositoare cu alte formaţiuni vasale şi de sacrificiu, să promită alegătorilor tot ce vor să audă, să guverneze în dispreţul legilor economice şi să crească datoria publică pentru a crea impresia de eficienţă şi bunăstare.
Să analizăm puţin ultimele fapte: deşi cele mai mari neajunsuri le-au creat subdezvoltarea economică şi corupţia, guvernanţii şi majoritatea politică actuală le tratează cu indiferenţă: banii pentru investiţii sunt dirijaţi către consum, iar justiţia, DNA sunt lăsate singure să rezolve drenajul banilor publici prin fapte de corupţie. Se ştie că nici procurorii Mani Pulite ai lui Antonio Di Pietro n-au reuşit să stârpească singuri hoţia, dar a reuşit(?) apoi parlamentul italian prin legi mai clare, severe şi la obiect. De ce parlamentul nostru nu vrea să facă acelaşi lucru, adică ordine în legislaţia anticorupţie şi să aducă la buget banii furaţi? De ce se pun contre justiţiei prin declaraţii şi neridicarea imunităţii celor acuzaţi, când nivelul jafului e fără precedent?
La o scurtă privire, observ că absolut toate faptele mari de corupţie au loc într-un mediu favorabil: legi cu diverse portiţe pentru marii mahări şi, mai cu seamă, lipsa transparenţei. De ce atribuirea noilor contracte şi achiziţiile publice nu pot fi transparente este clar: nu se poate fura, nici primi mită cu martori. Nu se pot finanţa partide şi campanii electorale cu bani negri la vedere, la fel cum nu se pot spăla bani în văzul tuturor. Citiţi rechizitoriile publicate din dosarele unei foste mari speranţe a politicii româneşti, Sebastian Ghiţă, azi fugar, ca să vă convingeţi că numai la bună guvernare nu-i stătea mintea ditai şefului comisiei de control a SRI.
De ceva vreme caut cu lumânarea politicieni modeşti şi săraci, care nu şi-au schimbat hainele obişnuite cu costume Armani, care şi-au păstrat prietenii şi relaţiile de altădată, care se ocupă de dimineaţă până seara de agenda publică primită de la alegători, care nu şi-au abandonat soţia şi nu şi-au luat amantă, care nu-şi mută masa de lucru la restaurante celebre şi în studiouri TV, dar căutarea mea nu are cine ştie ce rezultate. Adevărat e că speranţa moare ultima.
Comentarii