În fiece răspuns

A scrie doar câteva rânduri despre primul meu redactor-şef reprezintă, fără doar şi poate, o probă dintre cele mai dificile, mai ales că se susţine concomitent cu altele. Recunoscându-mi şi de această dată limitele, prefer să nu-l evoc în câteva vorbe de ocazie pe omul şi profesionistul de atunci, gândindu-mă mai ales, într-o implicită coerenţă, la cel de după aceea şi de acum, nu în cele din urmă la poetul care nu şi-a părăsit uneltele, visele şi misiunea, nu în cele din urmă la cetăţeanul Sucevei în care conlocuiesc mai departe cu omul care a fost şi care este, ziaristul, scriitorul. De curând (ca de atâtea ori înainte), l-am revăzut la o lansare de carte, pe un loc din preajma unei ferestre, aureolat de proaspete lumini dintr-un martie nou. Şi nu chiar în clipele acelea, dar de îndată m-am închipuit urându-i ani frumoşi, cu sănătate, bucurii şi, de-o fi cu putinţă, fără regrete; iar în preajmă-i cu inşi sincer amintindu-şi, din când în când, despre importanţa unui edificiu durat şi împărtăşit cu sacrificiu, în care Domnia Sa, veteranul Ion Paranici, să se regăsească pe sine, ca-ntr-o oglindă intimă, în răspunsuri limpezi la interogaţia poetului: „Mâine-om fi/ Măcar/ Ce azi ne-nchipuim că suntem?”.