„Sânge şi lacrimi“

– note de lector –

Volumul de memorialistică al dlui col. (r.) Cicur Ion se doreşte a fi relatarea unui fragment din destinul său, unul marcat de profunzimea unor tragedii. Chiar şi titlul ne previne asupra acestei intenţii, iar dacă spicuim din cuvântul introductiv suntem atenţionaţi că cititorul va descoperi „evenimentele dureroase care şi-au croit drum prin destinul meu (al autorului – n.a.), evenimente care m-au pus la pământ, de unde, acum, cu greu încerc să mă ridic”.

Structurată pe două părţi aproape fără nicio legătură între ele, numite sugestiv „Cartea I – un râu de sânge” şi „Cartea a II-a – un râu de lacrimi”, volumul cuprinde două capitole extrem de încărcate emoţional, extrase din viaţa autorului. Aflat la vârsta senectuţii, col. (r.) Ion Ciucur îşi scrie memoriile, iar cartea de faţă este oglindirea unei etape extrem de nefericite a destinului său, destin surprins într-un volum anterior şi reeditat în anul 2016 (Ed. Imperium, Constanţa), „Destinul meu (Memoriile unui ofiţer de miliţie)”.

„Cartea I – un râu de sânge” nu este, de fapt, numai o relatare a unor evenimente tragice petrecute în contestata revoluţie din anul 1989, ci şi o analiză trecută prin prisma unui ofiţer „construit” să descopere, prin metodologii specifice muncii de detectiv, cauzele şi autorii unor fapte. Scriitorul se opreşte asupra evenimentelor de la Sibiu, unde, datorită relaţiilor de serviciu inerente unei funcţii de conducere în cadrul structurii judeţene de miliţie, îi cunoaşte foarte bine pe ofiţerii de acolo, având înnodate chiar relaţii de prietenie, dincolo de activitatea pur profesională. Încarcerarea supravieţuitorilor masacrului de la Sibiu au provocat puternice reacţii, cel puţin de revoltă, în destinul autorului. Creând o analiză pertinentă, riguros documentată – folosindu-se atât de informaţiile avute ca şef de Inspectorat Judeţean de Miliţie/ Poliţie, acte oficiale („Raportul Comisiei Senatoriale despre evenimentele din decembrie 1989”), dar şi de relatările altor colegi, unii publicând cărţi referitoare la evenimentele de la Revoluţie, notabilă fiind „Acvariul groazei”, autor Doru Viorel Ursu, col. (r.) Ion Ciucur descrie, cât se poate de pertinent şi de fidel, drama ofiţerilor de poliţie şi de securitate care au dorit să se predea unităţii militare vecine, fiind ciuruiţi fără a se ţine cont de legile războiului. Chiar şi după aceea, ca prizonieri, au avut parte de un tratament inuman, trăind clipe de coşmar atât în timp de detenţie, cât şi la anchetă, fiind şi discriminaţi în privinţa verdictului dat la proces. În opinia autorului, comandantul unităţii militare poartă întreaga vină asupra victimelor revoluţiei de la Sibiu, încercând să sară în ajutorul colegilor prin acţiuni menite să îndrepte erorile judiciare. Dar ceea ce l-a frapat cel mai tare a fost eşecul său în încercarea de a demonstra adevărul structurilor politice abia instalate, constatând că tocmai cel incriminat a parvenit, ajungând în structura de stat nou instalată, pe funcţii ministeriale, de unde a subminat orice tentativă de aflare a adevărului. Ba mai mult de atât, autorul cărţii a fost ameninţat şi ulterior linşat, fiind nevoit să emigreze sub protecţia azilului politic.

„Cartea a II-a – un râu de lacrimi” este, de fapt, un jurnal al unei imense drame familiale. Autorul cărţii asistă neputincios la stingerea din viaţă – aproape concomitent – a unicului său copil, Rodica, şi a ginerelui, Cezar, din cauze diferite, şi la depărtare unul de altul. Evenimentul, în sine, poate fi oricând subiectul unui roman scris sub toate rigorile unei asemenea abordări (şi cu succes garantat la public), dar trăirile sale afective n-au permis aşa ceva. A recurs doar la o relatare cât se poate de obiectivă, încercând să privească totul (după atâta timp) cu multă detaşare, deşi – spune autorul – „aceasta nu-i o carte, este o poveste zgâriată cu pixul pe inima mea distrusă”. Chiar şi aşa, în retorica unui jurnal intim, autorul induce cititorului o puternică stare afectivă. Calităţile de romancier ale dlui col. (r.) Ion Ciucur răbufnesc. Momentele trăite de fiecare dintre copii, fie ginere, fie fiică, sunt punctate exemplar în paragrafe scurte. Succesiunea evenimentelor, pe zile, creează un crescendo emoţional asemenea celui dintr-un autentic roman. Remarc, cu deosebită consideraţie, că abordarea aleasă este cea mai inspirată şi se potriveşte cel mai bine subiectului, dar mai ales din prisma relaţiei autor – personaje. Şi întocmai unui roman bine ticluit, Destinul îi oferă deznodământul dublu tragic, după ce, în prealabil, se iviseră zorii unor bune speranţe.

Cartea se încheie cu un capitol dedicat strănepotului, Ady, fiind, în fapt, un mesaj adresat generaţiei de azi, asemenea lui Neagoe Basarab, care îşi testamenta învăţămintele către fiul său, Teodosie, autorul luându-şi pe umeri întreaga responsabilitate a unei generaţii trecute prin succesiuni de pericole şi necazuri. Din prisma unui supravieţuitor, de la etatea celor 80 de ani ai săi, precum şi a unei cariere, dar şi a unei calităţi umane exemplare, autorul oferă sfaturi pertinente, logice, de bun-simţ şi, în egală măsură, creştineşti, de convieţuire armonioasă în societate, aşa cum îi stă bine unui poliţist dedicat comunităţii, a binelui public.

În afară de câteva erori de ortografie datorate unor interpretări şi transpuneri greşite a unor cuvinte compuse, cartea oferă plăcerea unei lecturi în care autorul reuşeşte să capteze atenţia cititorului, lăsându-l să respire doar la final de capitol. Structura parcursului dramatic este aproape liniară, logică, iar cele câteva „întoarceri” sunt ideal „instalate”, astfel încât oferă cititorului suportul cognitiv necesar pentru evoluţia ulterioară a textului.

„Sânge şi lacrimi”, deşi adună între aceleaşi coperţi evenimente absolut diferite, din secvenţe de timp diferite, generează joncţiunea prin însuşi destinul autorului, prin dramatismul evenimentelor relatate. Oricând, cele două părţi pot fi etichetate identic, cu oricare din titlurile alese. Fie prin „sânge”, fie prin „lacrimi”, evenimentele sunt descrise definitoriu. Dramatismul este numitorul lor comun, iar, prin arta sa scriitoricească, autorul face ca relatarea să capete forţă epică, oferind calitate şi cursivitate în parcurgerea textului. Peste toate acestea găsiţi în volum o imensă doză de câmp meditativ ancorat în Marele Destin. Restu-i deşertăciune!…

GABRIEL TODICĂ