Mii de români s-au răspândit prin lume sperând că-şi vor găsi norocul în altă ţară. Printre aceştia se numără şi GHEORGHE URSACHI. A muncit din răsputeri pentru a „se pune pe picioare”, dar nu a uitat de unde a plecat
“Anii au zburat repede şi noi, ocupaţi să construim viitorul Belgiei, am îmbătrânit acolo”
– Aţi plecat din România în urmă cu 26 de ani. O viaţă de om, cum se zice, aţi locuit departe de ţară. Ce ne puteţi spune despre parcursul dumneavoastră? Cum aţi caracteriza aceşti ani în câteva fraze?
– Am plecat din România imediat după 1989, când, aşa cum bine vă amintiţi, revoluţia a stârnit un adevărat „tsunami” în rândul nostru, al ex-proletarilor, şi un val uriaş de imigranţi români au inundat lumea întreagă, plecând pentru un viitor mai bun.
Sunt născut în Vicovu de Sus, provin dintr-o familie simplă, am încă şapte fraţi, actualmente toţi rezidenţi în ţări din Europa. Odată ajuns acolo, în Belgia, am înţeles imediat că viaţa de imigrant în căutarea unui loc de muncă nu e chiar un cadou, dimpotrivă, a lăsat urme adânci care nu se cicatrizează. Încet, încet m-am integrat, fraţii mei au venit şi ei, unul câte unul, şi, existând o cerere mare pe piaţa construcţiilor, am deschis împreună cu mezinul familiei o societate, apoi, în timp, încă una în domeniul imobiliar. Uşor nu mi-a fost, pentru că acolo se respectă alte valori şi competenţele profesionale sunt foarte bine definite. Ca să fac o comparaţie între „la noi” şi „acolo”, ca să spun aşa, oferta cu preţul cel mai mic la noi e la mare căutare, acolo primează raportul calitate – preţ, principiul celor trei oferte este sfânt acolo, la noi „îl iau pe cutare fiindcă îl cunosc”. O lucrare se câştigă după o luptă grea şi multă muncă la birou, caiete de sarcini enorme, liste de cantităţi, detalii de execuţie şi planşe de arhitectură, toate astfel concepute încât să nu existe interpretări sau contradicţii şi, odată contractul semnat, se respectă la virgulă.
Urbanismul în Belgia este zeul suprem, linia urbanistică se impune şi e obligatorie, în România în schimb îţi poţi construi o casă cum vrei tu, modele futuriste, după chipul, asemănarea şi portofelul fiecăruia, o casă tradiţională cu specific românesc mai vezi doar la muzeul satului, din păcate.
Şi cum nimic nu este întâmplător, mă încăpăţânez să cred că aşa a vrut bunul Dumnezeu; să ne trimită pe noi românii între străini, pedepsindu-ne să plătim preţul păcatului de a fi şi a gândi „balcanic” şi odată izbăviţi să ne întoarcem acasă cu „talantul” câştigat cu sudoare şi trudă. Apoi, cum se spune, alege fiecare ce va face la un moment dat cu talantul câştigat, îl îngroapă sau îl înmulţeşte.
– Dacă aţi fi pus în situaţia de a alege între cele două ţări ce aţi face ?
– Da. Mi-am pus întrebarea într-o zi, dacă aş fi obligat să aleg, ce aş alege: ţara în care m-am născut sau ţara adoptivă? Răspunsul e straniu şi l-am simţit de câteva ori, le vreau pe amândouă, trăiesc din amintiri şi amintirile mă cheamă, nu pot arunca la coşul uitării jumătate din viaţa mea, nu ar fi corect, şi, cum sunt recunoscător mamei mele pentru că m-a născut, un mare respect îi port mamei adoptive pentru că a avut grijă de mine… Anii au zburat repede şi noi, ocupaţi să construim viitorul Belgiei, am îmbătrânit acolo.
Dacă aş generaliza, verbul „a construi” i se potriveşte fiecăruia dintre noi. Fiecare, mai mult sau mai puţin, avem ceva „în construcţie”, fie că ne „construim” o carieră, un proiect, un palat sau o casă unde să fii „acasă”. Am auzit odată, pe şantier la mine, o vorbă de la un şantierist bătrân şi hâtru, spusă ca o dojană unui salahor mai neîndemânatic şi suna cam aşa: „băiete, să ştii de la mine: două lucruri sunt grele în viaţa asta: munca în construcţii şi carnea de porc”. Dacă despicăm firul în zece, în Belgia şi în general în ţările occidentale imigranţii sunt cei care au ales carnea de porc, ai lor, cam toţi, sunt vegani.
Dacă ar fi să vă mărturisesc opţiunea mea, eu vreau să construiesc încă, dar aş vrea să construiesc un vis şi îmi doresc mult ca el sa devină un brand în Bucovina şi să fie neapărat Verde.
„Dezgustat de priveliştea de pe prundul din visul copilăriei, am înţeles că acolo s-a dus un «război»“
– V-aţi întors cu proiecte mari. Vorbiţi-ne despre imaginea pe care o aveţi acum gândindu-vă la aşezarea natală.
– Ideea de a porni spre reciclare mi-a venit într-o zi când, acasă fiind, la Vicov, am trecut să revăd locul unde mă bălăceam în copilărie, în apa Sucevei; şi odată ajuns acolo, a murit un vis. În locul sălciilor verzi şi umbroase, am găsit mormane de pietriş, în loc de iarbă verde şi flori de toate culorile, am găsit PET-uri, sticle şi deşeuri de tot felul.
Dezgustat de priveliştea de pe prundul din visul copilăriei, am înţeles că acolo s-a dus un „război”, tancurile celor cu balastierele au distrus toate malurile, iar „soldaţii” Primăriei, de la salubritate, au plantat PET-urile, făcând un veritabil câmp de mine, pe care, doar când le priveşti, explodezi de indignare. Şi atunci am decis să mă alătur de partea celui învins, a naturii. Am discutat cu familia mea şi am decis să investim împreună, dar cum avem o familie numeroasă, eram prea înghesuiţi într-un singur proiect, aşa că am decis să facem trei proiecte.
Am optat pentru proiecte europene, gândindu-ne la faptul că avem şansa să beneficiem de consultanţă de specialitate, mai ales când un consultant îţi promite vorbe dulci, cu multe zerouri, borcanul cu miere este deja pe masă şi ca să-i „deschidem” capacul aveam nevoie de el!
Zis şi făcut, ne-am regăsit toţi trei, eu, soţia şi băiatul meu cel mare în faţa unei uşi capitonate, unde un domn cu cravată şi priviri iscoditoare ne-a poftit să luăm loc. Rigoarea expunerii mi-a făcut frică, eu fiind un tip nonconformist mi-am dat seama că, aşa cum mă ştiu, o să sar din chenarul îngroşat şi impus de domnul cu manşete albe şi cămaşa apretată. Instinctul de conservare m-a făcut să mă dau cinci paşi în spate şi să privesc uşa ca pe o eliberare.
Am rămas din politeţe şi, încet, încet, m-am retras din discuţii, observând spre surprinderea mea că cei trei interlocutori rămaşi în competiţie vorbesc aceeaşi limbă şi chiar se înţeleg între ei. Era şi firesc să se înţeleagă, doar sunt români şi vorbeau limba română, vinovatul eram eu pentru că vorbeam o limbă amestecată.
După vreo oră de chin şi încordare, încercând să înţeleg termeni şi expresii din discuţiile lor, mi-am amintit şi am zâmbit cu gândul la zidarul meu filosof, pe care îmi permit să îl parafrazez: „În România, proiectele europene şi carnea de porc sunt cele mai grele lucruri…”. Şi uite aşa m-am retras din proiect, a rămas ca o iubire secretă, dar împărtăşită, dar tot mă bucur pentru reuşita lor, îi încurajez şi îi susţin cât timp sunt acasă şi cât pot.
Drum lung şi anevoios, vreme de patru ani au căzut de multe ori, dar s-au ridicat şi, iată, clipa supremă a sosit, proiectul este finalizat, părintele paroh din sat, cu vocea lui domoală, a rostit rugăciunea de cuviinţă şi le-a urat să înmulţească talantul…
„Toate armele poluante: plastic, folie, doze, sticle etc. odată abandonate pot servi duşmanului naturii”
– Vorbiţi-ne despre proiectul care a prins deja rădăcini.
– În câteva cuvinte o să vă povestesc despre „Bucovina Verde”. Situată la intrarea în municipiul Rădăuţi, în vatra satului Horodnic de Jos, pe partea stângă, dacă veţi trece cu viteză regulamentară şi veţi arunca o privire, vă va zâmbi sigla firmei, care abia aşteaptă să vă înrolaţi în „armata” noastră. Toate armele poluante: plastic, folie, doze, sticle etc. odată abandonate pot servi duşmanului naturii. Lăsând gluma la o parte, aştept un suport din partea tuturor celor interesaţi, să dăm o mână de ajutor primăriilor, creând o structură de reciclare, alta decât cea clasică, pe care o ştim cu toţii.
Pe lângă utilajele clasice pentru sortare, am gândit o linie modernă pentru transformarea plasticului reciclat în produs finit şi astfel să îl reintroducem în casa dumneavoastră sub formă de produs cu plus valoare. Administratorul, Ileana Ursachi, şi-a ales un director tânar, ambiţios, Bogdan Prelipcean, om al satului, pe umerii căruia apasă obligaţia că va crea în scurt timp din „Bucovina Verde” un brand respectat.
De asemenea, şi-au propus să înfiinţăm o fundaţie ecologistă, cu scopul declarat de a se modela şi educa viitorul, copiii. Închei, mulţumindu-vă tuturor, în numele echipei „Bucovina Verde” şi al meu personal pentru atenţia acordată.
Consemnează
MĂLINA ANIŢOAEI
Comentarii