Protopopiatul Fălticeni

Consiliul Mondial al Bisericilor – pridvorul antihristic

În Creta, la „Sfântul şi Marele Sinod” din vara anului trecut, în capitolul intitulat „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine”, pe lângă ideile profund ortodoxe de necontestat, se adulează şi importanţa CMB şi a ecumenismului:

„Unul din principalele organisme ale Mişcării Ecumenice contemporane este Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Anumite Biserici Ortodoxe au fost membre fondatoare ale acestui Consiliu şi, mai apoi, toate Bisericile Ortodoxe locale au devenit membre. CMB este un organism intercreştin structurat, în pofida faptului că nu reuneşte în cadrul său toate bisericile şi confesiunile creştine eterodoxe. […]

Ele (Bisericile Ortodoxe membre ale CMB n. tr.) au convingerea profundă că premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto (1950), intitulată «Biserica, bisericile şi Consiliul Mondial al Bisericilor», sunt de o importanţă capitală pentru participarea ortodoxă la acest Consiliu. Este de la sine înţeles, prin urmare, că CMB nu este şi în niciun caz nu trebuie să devină o «supra-biserică». «Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este acela de a negocia unirea între biserici – lucru ce-l pot face numai bisericile însele din proprie iniţiativă – ci să realizeze un contact viu între biserici, să promoveze studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii. Nicio biserică nu este obligată să îşi modifice eclesiologia, după accederea la Consiliu… Mai mult, din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare Biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului (Declaraţia de la Toronto, §2)»”.

Aşadar, ceea ce înseamnă globalizarea pentru geopolitica lumii, în plan social şi economic, înseamnă ecumenismul sincretic pentru diferitele religii, culte religioase şi oculte, din punct de vedere spiritual.

În timp ce globalizarea urmăreşte dispersarea şi chiar dispariţia identitară a naţiunilor, unificarea sintetică a popoarelor sub tutela unui stat unic, astfel încât noroadele să fie neputincioase şi controlabile de către un guvern unic şi despotic, la rândul lui, ecumenismul sincretic urmăreşte realizarea artificială şi aberantă a pseudo-unităţii tuturor religiilor într-un ghiveci eterogen de credinţe, mituri şi superstiţii totemice. Această unificare galopantă presupune o serie nelimitată de concesii ce au ca scop mai mult sau mai puţin vădit compromiterea şi dezaxarea tradiţionalismului şi conservatorismului religiilor şi, implicit şi grav, a Ortodoxiei – spin în talpa celor ce aleargă nebuneşte spre pierzanie, spre instaurarea Noii Ordini Mondiale. Astfel, „păpuşarii” vor submina în derizoriu reperele spirituale şi valorile tradiţionale ale oamenilor, substituindu-le cu pseudovalori, pseudovirtuţi şi standarde moral-duhovniceşti.

Pentru întronizarea Noii Ordini Mondiale (New World Order), ce va susţine o monedă virtuală unică, un guvern unic dictatorial şi un surogat de religie unică şi unanim acceptată voit sau nevoit, s-a recurs la acest cal troian – ecumenismul, prin care „înţelepţii Sionului” speră să monopolizeze tot ceea ce cuprinde termenul „religie”, denaturând şi amestecând tot ceea ce înseamnă credinţă, iar prin denaturarea creştinismului să se ajungă la un satanism travestit.

Implicarea politicului în Biserică a fost de bun augur atât timp cât s-au urmărit Adevărul şi promovarea acestuia (amintindu-ne aici de implicarea pertinentă a basileilor răsăriteni în cadrul organizării celor 7 Soboare ecumenice – soborniceşti – între anii 325 şi 757 d. Hr.), dar atunci când factorul politic a substituit suveranitatea, autonomia şi administrarea Bisericii s-au iscat războaie, cruciade, Inchiziţii, Reforme şi Contrareforme, toate având ca izvor sinonim acea „virtute” luciferică – mândria (omului). În ansamblu, o privire lucidă duhovniceşte asupra istoriei creştinismului relevă interferenţa aproape continuă a factorului politic în viaţa bisericească, dar şi implicarea Bisericii în intrigile politice, în adunări ad-hoc, în simpatii electorale.

După Marea schismă din 1054, diferenţele teologice de natură comprehensibilă susţinute de duhul părerii de sine a celor ce „s-au socotit a fi înţelepţi” şi cu largul aport al duşmanului de veacuri al creştinismului, au dus la apariţia cronică a unor confesiuni cu pretenţii asupra veridicităţii „creştinismului” propriu: protestanţi, luterani, calvini, anabaptişti, baptişti, penticostali etc. De mai bine de un veac, iluminaţii vin cu o nouă provocare: unificarea tuturor religiilor, credinţelor şi ideilor religioase într-un sincretism panreligios subordonat socio-economicului căci, pentru unii, religia este un business continuu. Organizaţiile ecumenico-sincretice militează pentru uniformizarea şi standardizarea confesională, stabilesc protocoale de conlucrare şi cooperare pe teme de multe ori areligioase între Biserici (sic!), iar în numele toleranţei şi libertinajului religios hotărăsc şi forma, şi fondul în care cunoştinţele religioase să fie comunicate conştiinţelor, practicate şi, implicit, golite de încărcătura duhovnicească, de har.

Pentru a atinge acest perfid şi parşiv obiectiv din paşii instaurării Noii Ordini Mondiale, mozaismul s-a folosit făţiş de francmasonerie care, la rândul ei, s-a folosit de agenţi proprii în cadrul comunităţilor protestante.

Ideea antihristică a unificării religioase s-a conturat mai agresiv începând cu anul 1893 (Chicago) şi anul 1900 (Paris), atunci când Loja Marelui Orient a propus să se facă un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova „o religie universală, acceptată de popoare de toate culturile şi tradiţiile”. Astfel, în Regatul unit şi SUA se înfiinţau în cadrul acestui curent religios în trend o mulţime de asociaţii, fundaţii, organizaţii şi comitete ce aveau rolul comun de a se implica în problemele sociale, etice, politice şi de afaceri, aducând răspunsurilor o „ambalare” religioasă.

În anul 1937, „Comitetul celor 35” (Committee of Thirty-five), care era una dintre grupările coordonatoare ale acestei reforme, s-a întâlnit la Westfield College din Londra (UK) pentru a dezbate problema unirii tuturor organismelor de acest gen sub o conducere unică. În cadrul acestor dezbateri şi consfătuiri s-a decis crearea Consiliului Mondial al Bisericilor (World Council of Churches) – preambul pompos al viitoarei Biserici unice mondiale. Acesta urma să fie constituit prin unirea celor mai importante grupări ale comunităţii anglicane: „Life & Work” din Oxford (care se concentra pe activităţile practice ale anglicanilor) şi „Faith & Order” din Edinburgh (care se concentra asupra aspectelor religioase). Pentru a bifa şi aderarea „bisericii” romano-catolice şi a Bisericii Ortodoxe la acest consiliu unic, gruparea din Edinburgh avea sarcina de a găsi soluţii viabile pentru anularea sau minimalizarea diferenţelor interconfesionale.

În anul 1938, la Utrecht (Olanda) a avut loc o conferinţă ce avea pe ordinea de zi constituirea unei Constituţii a noii grupări, ce avea să fie înfiinţată de către reprezentanţi ai 137 de „biserici”, lansată şi înregistrată oficial abia după 10 ani, în anul 1948, din cauza desfăşurării celui de-al Doilea Război Mondial. Însă în anul 1936 a fost aleasă o nouă conducere a organizaţiei, au fost stabilite trei cartiere generale: la Geneva, Londra şi New York, şi s-au constituit mai multe subcomisii cu scopul de a dezbate probleme religioase cu puternice implicaţii sociale, economice şi politice. De exemplu, în anul 1947 existau subcomisii ce despicau firul în patru pe teme ca: „Biserica universală în planul lui Dumnezeu” şi „Biserica şi dezordinea socială”.

Din punct de vedere practic, constituirea Consiliului Mondial al Bisericilor a reprezentat momentul în care ecumenismul sincretic masonic a căpătat o formă instituţională. Definit de la început ca o „frăţie a bisericilor” (friendship), aşa cum putem citi şi astăzi pe site-ul oficial, Consiliul Mondial al Bisericilor este o organizaţie masonică de prim rang, încât nu este de mirare că principalul militant în implementarea, propagarea şi instituirea generală a noului concept, John R. Mott, a fost mason. Acesta a prezidat la Edinburgh (UK), în 1919, Conferinţa Mondială Misionară în cadrul căreia a lansat conceptul sincretic modern de ecumenism.

Printre obiectivele nou-constituitului Consiliu Mondial al Bisericilor se afla şi „promovarea creşterii conştiinţei ecumenice în rândul tuturor Bisericilor”. Astfel, folosind metodele arhicunoscute în masonerie (oferirea de burse de studiu, schimburi interstudenţeşti între universităţi, organizarea de „frăţii” în marile centre universitare ş.a.), primii au fost vizaţii tinerii, dintre care unii au fost promovaţi de Ocultă facilitându-le accesul la putere, bani şi relaţii sociale printr-o apartenenţă făţişă la o lojă, iar alţii au primit posibilitatea de a participa la diferite misiuni de evanghelizare a lumii, prin înscrierea în organizaţii religioase-paravan. Pentru aplicarea acestui plan a fost desemnat pastorul metodist John Mott, care avea o vastă experienţă în ceea ce priveşte mobilizarea studenţilor, deoarece încă din tinereţe activase în organizaţia YMCA (Young Men’s Christian Association – organizaţie promovată şi de formaţia disco de gay americani „Village People” prin hitul „YMCA”) şi Federaţia Mondială a Studenţilor Creştini (World Student Christian Federation) şi care încuraja tinerii să se implice în Mişcarea Studenţilor Voluntari pentru Misiuni Externe. Este puţin ştiut faptul că John Mott avea strânse relaţii cu clanul Rockeffeler, care a finanţat construirea în Elveţia, în anul 1946, a Institutului Ecumenic – aripă principală a Consiliului Mondial al Bisericilor. Alături de Institutul Ecumenic se află în demersul militant şi organizaţia Conferinţa Bisericilor Europene, înfiinţată la Nyborn (Danemarca), în anul 1959, organizaţie ce nu are ca obiective probleme ce ţin de spiritualitate, ci „problemele pe care le pune azi fenomenul globalizării şi al mondializării din punct de vedere economic şi nevoia unei strategii de dreptate şi asistenţă socială”.

În anul 1972, în cadrul celei de-a 25-a sesiuni a Comitetului Central al Conferinţei Bisericilor Europene, care a avut loc la Utrecht (Olanda), teologul reformat german Jürgen Moltmann a susţinut teza masonică a unui guvern mondial unic – soluţia indispensabilă la nevoile sociale contemporane. Tot el este cel ce a subliniat necesitatea ca Biserica să se degajeze de particularităţile ei confesionale şi structurale.

Următor pas major în instaurarea vremurilor profetico-apocaliptice l-a făcut papa Ioan Paul al II-lea la 27 octombrie 1986, cel care a primit în bazilica Sf. Francisc din Assisi pe reprezentanţii marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreună (cui? numai ei pot afirma). Lui Dalai Lama i-a acordat un loc special, în altar, unde liderul budhist din exil a aşezat pe sfânta masă o statuie a lui Budha. Un an mai târziu, acest gest s-a repetat în biserica Santa Maria di Trastavere din Roma, lucru exaltant pentru masoni, care-şi manifestau satisfacţia victoriei în oficiosul „Hiram” al Lojii Marelui Orient, în cadrul căruia masonul F. M. Marsaudon accentua într-un articol: „În zilele noastre, fratele (mason) Roosvelt a adus tuturor oamenilor posibilitatea de a-L adora pe Dumnezeu, urmându-şi principiile şi convingerile proprii. Asta e toleranţă şi ecumenism. Noi, masonii tradiţionali, ne permitem să parafrazăm şi să traducem această expresie a unui om de stat celebru şi s-o adoptăm la circumstanţe: catolici, ortodocşi, protestanţi, israeliţi, musulmani, hinduşi, budhişti, liber cugetători, liber practicanţi, pentru noi astea sunt doar porecle; francmasoneria este numele întregii familii”.(!)

Din acţiunile lor, aceste asociaţii şi organizaţii denotă faptul că ar avea ca scop principal vegherea la transformarea bisericilor în instituţii voluntare caritative, care militează pentru toleranţă, nediscriminare, eradicarea sărăciei, drepturile omului şi ale animalelor, ecologie ş.a. Multe dintre aceste acţiuni nu sunt rele de facto, dar nu sunt îndatoririle principale sau singulare ale Bisericii, deoarece ea este de natură divino-umană şi nu doar umanitară ca un ONG; Biserica are ca funcţie primordială înduhovnicirea – cale spre mântuire, funcţie care păleşte sub ignoranţa tutelară a noilor consilii ecumenice sincretice, care parcă doresc o Biserică prestatoare de servicii divine scurte, în funcţie de caz: botez, cununie, înmormântare şi… atât. Îngrijorător, pentru unii, este doar faptul că „exceptând Georgia şi Bulgaria, care s-au retras în 1997 şi 1998, şi Estonia, toate Bisericile Ortodoxe (de Est), sunt membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor”.

În contextul acestui sumbru viitor, Biserica devine tot mai străină de viaţa şi nevoile spirituale ale oamenilor, limitându-se doar „să dea Cezarului cele ce sunt ale Cezarului”. Astfel, se tinde a se confirma ceea ce era prevăzut în al XIV-lea Protocol al Înţelepţilor Sionului: „Când va fi sosit domnia noastră planetară, nu vom recunoaşte nicio altă religie afară de cea a noastră, care este unică. Din acest motiv va trebui să nimicim toate credinţele. Faptul că prin această nimicire a credinţei se sporeşte numărul ateilor din zilele noastre, nu ne va stânjeni străduinţele, ci din contră va servi drept pildă generaţiilor care vor asculta predicile noastre asupra religiei, al cărei sistem stoic conceput de noi va izbuti să cucerească toate popoarele”. Doamne fereşte!

Pr. GABRIEL CIOFU, Baia

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: