N-am fost în Statele Unite şi acum nici nu m-aş duce (ehei, acri-s strugurii!…), că par a pune de zurbă dacă au ajuns să numere din nou voturile. Sunt destui în lumea aceasta care doresc sincer americanilor oleacă de revoluţie şi la ei, că de prea multă pace şi de prea mult bine unii de pe-acolo o iau razna.
Oricâtă libertate, cu devierile pe care aceasta le implică atunci când nu-ţi pasă că şi cel de lângă tine e la fel de liber, ar fi acolo, cam tot ce ştim despre America mărturiseşte despre sentimentul special pe care-l au faţă de ţara lor. Hai să recunoaştem că este vorba de deja aproape dispăruta dragoste de ţară ce ne încălzea şi pe noi până de curând. Priviţi, de exemplu, numai la ceea ce se întâmplă în jurul steagului lor naţional, de la păstrarea acestuia până este desfăşurat, până la înălţarea pe catarg sau înmânarea lui familiei în semn de deplină onoare atunci când cineva piere pe câmpul de luptă.
Sentimentul acesta nu a fost preluat de la vreunul din triburile de indieni găsite acolo de europenii colonizatori. Ei l-au adus cu ei şi i-au păstrat puritatea şi semnificaţiile profunde până astăzi. În timp ce noi, aparţinători ai Lumii Vechi, cea care a dus cu sine în America acest sentiment şi simbolistica lui, nu mai ştim să ne bucurăm de seninătatea şi sfinţenia Zilei Naţionale cu candoarea şi dăruirea cu care se bucurau părinţii şi bunicii noştri. Dacă nu pentru că, totuşi, cinstim, astfel, vieţi sacrificate pentru ca noi să fim aici, atunci măcar pentru faptul că am prins nişte zile libere, că tare mai plac românilor, mai ales când cad astfel pleaşcă peste lehamitea de a merge la serviciu…
N-a fi cazul, totuşi, de muştruluieli de Ziua Naţională. E o vreme specială a anului, iar dacă mergem la defilare, ne înfruptam din fasolea cu ciolan şi păzim apoi cu străşnicie televizorul, ba rarisim, mai arborăm şi tricolorul, se cade să fim de acord că am bifat în calendar şi Ziua Naţională.
Care la noi, la români, întâmplător sau nu, este rece…
Comentarii