Prin cartea de versuri „Le sagittaire” (apărută în acest an sub auspiciile Editurii „Le verb et l’empreinte” din Isere – Franţa) Cornelia Petrescu retrăieşte momente ale stării sufleteşti din începuturile creaţiei sale beletristice. Creaţie care, atunci, se numea poezie. Era imediat după 1986. An în care bucovineanca a ales calea exilului, luând cu ea, alături de rigori ale ingineriei chimice, chemarea spre arta cuvântului. O atestă poeziile din volumul pomenit la începutul acestor rânduri, scrise (majoritatea din ele, la Saint-Laurent-du-Pont) în limba română. Cât din viaţa lor şi-a găsit expresie în rostirea franceză (cea din „Le sagittaire”) o pot spune bunii cunoscători ai ambelor limbi. Lectura mea a acoperit doar textul ce a prins fiinţă în limba maternă a autoarei. Cornelia Petrescu fiind însă şi tălmăcitoarea în franceză, este de crezut că poeziile păstrează înţelesurile, fiorul din variantele lor de început. Afirmaţia aceasta vrea să spună că autoarea cărţii stăpâneşte tainele celor două limbi. Dovada care nu poate fi clintită: debutul cu proză scurtă a fost (în 1990) în limba franceză. Iar din cele şase romane pe care le-a publicat până acum, trei sunt scrise în limba română (apărute la „Junimea”), iar trei în limba franceză (editate, evident, ca şi alte opere ce-i poartă semnătura, în Franţa). Aş zice, de aceea, că autoarea cuvântului introductiv al cărţii, Simona Modreanu – un nume binecunoscut – crede cu temei în aserţiunea pe care ne-o propune: Cornelia Petrescu, prin creaţiile sale poetice, „…relevă nativilor francezi căi neexplorate în propria lor limbă”. Tot prefaţatoarei volumului aparţine, ca o sinteză a perceperii textului poetic, următoarea convingere: „Poemele Corneliei reflectă tensiuni contradictorii, atât spre o relaţie intimă, profundă cu ţara şi limba de adopţie, spre calmul difuz al unei vieţi aranjate, cât şi spre acea voce care refuză să tacă, ce o cheamă din profunzimile rădăcinilor sale…”.
Asociez familiei de idei creionată până aici părerea că apariţia în cuprinsul volumului a două poeme („Nor” şi „Liniştea”) scrise de autoare, cu litere de mână, în limba română, nu surprinde. Poeta vrea să mărturisească în acest chip că în trupul cărţii umblă acelaşi sânge, care păstrează semnele latinităţii.
Cele 15 poeme (titlurile lor pot fi cuprinse în 2-3 rânduri de carte) sunt remarcabile prin claritatea gândului, a expresiei lirice. Nimic nu poate fi ascuns, totul e trăire lapidară, mărturisire ce-şi oferă cu generozitate înţelesul.
În acest spaţiu poetic, cu relief bine conturat este, mai ales, sentimentul ce doare. Imagini de peste ani, stări grave reînvie în versuri limpezi: „Tristeţea i-a ta, sărmană Românie!” (…) „Icoane puţine-s în case,/Mereu mai puţine-s biserici ce poartă icoane.”. („Mărţişor Doinei Cornea”). Într-un alt poem („Petiţie”) deznădejdea vecină cu disperarea invocă „mutilarea de spirit”, umilinţe de diverse feluri şi alte rele (într-un loc se pomeneşte de „Pământul pierdut”) pe care ni l-au oferit păcatele istoriei.
Trăirile de acest fel – chemând la masa judecăţii cele ce au fost şi mai sunt încă – aduc în versuri cuvântul aspru, nervos, care refuză somnolenţa. Cornelia Petrescu nu-şi poate, însă, uita locurile, imaginile de acasă, rădăcinile. Nostalgie? Ea aparţine, intim, sensibilităţii poetului. Chipul mamei reînvie ca într-o frumoasă poveste: „Şi oi striga cu ţipăt din adâncuri: /Mamă! /Măicuţa mea, aicea eşti? /Tu,/Nor de-argint…” („Nor de argint”). E o întoarcere – aproape înlăcrimată – în timp, întoarcere ce redescoperă şi „…crângu’ de-altădat’/ ce se iveşte-nvăluit în neguri”. Unei emoţii înrudite autoarea îi găseşte inspirat veşmânt metaforic: „Vechea fântână este:/adăpător de gânduri,/ adăpător de vise,/ adăpător de stele”. („Regina apă”).
Am semnalat, iată, doar două filoane din rostirea lirică a Corneliei Petrescu. Deşi, pe merit, ar fi de reţinut şi demersul poetic în aria existenţialului („Întrebări fără răspuns”, „Nor” ş.a.), chemând cititorul spre meditaţie.
Şi, neapărat, este de notat că paginile ce ne-au ajuns sub priviri beneficiază de harul pictorului-gravor Marc Pessin, el fiind nu numai ilustratorul de mare rafinament, ci şi editorul care a dăruit bibliotecilor o carte cu evidentă personalitate grafică.
Comentarii