Peste 600 de pagini are volumul lui Franz Pieszczoch intitulat Din istoria Şcolii „Petru Muşat” Siret, apărut în 2016, rezultatul cercetării de câţiva ani, o lucrare de referinţă, elaborată cu dragoste pentru învăţământul siretean, iar, pe ici-pe colo, cu oarecare încrâncenare, cum singur o recunoaşte, ceea ce va produce în comunitate şi satisfacţie, dar şi nemulţumire. O mărturisire din Prefaţă are darul să stârnească lectorului chiar de la început cel puţin nedumerire. Autorul declară că lucrarea era planificată să apară în 2010 şi a trebuit să aştepte atât de mult, fiind ştearsă de cinci ori, parţial sau total, din calculator şi tot de atâtea ori am rescris-o. Din păcate, printre cei care au comis aceste acte de vandalism cultural se află şi foşti elevi de-ai mei (…). Probabil că aşa se explică neconcordanţa, în unele locuri, dintre prima formă corectată şi cea finală, tipărită după mai multă vreme.
Aflăm din carte că prima şcoală de aici a fost înfiinţată pe lângă mănăstirea franciscană, atestată documentar din anul 1326 şi că Papa Grigore al XI-lea, mare prieten al Moldovei, înfiinţând la Siret o episcopie catolică, a transformat şcoala mănăstirească franciscană în şcoală episcopală. Jumătate de secol mai târziu, Petru I Muşat a înfiinţat, în replică, un aşezământ şcolar slavon, pentru ca apoi să ia naştere şcoli parohiale pe lângă biserici sau alături de schitul Sf. Onofrei.
Capitolul următor se referă la perioada stăpânirii austriece, un prim raport al generalului-guvernator Gabriel von Spleny, expediat Curţii de la Viena, vorbind cu aroganţă despre faptul că „atât nobilimea cât şi preoţimea (de aici) sunt lipsite de studii sau educaţie”, iar poporul este incult, de unde răsare şi o propunere pe potrivă: colonizarea provinciei cu populaţie cultă germană şi înfiinţarea de şcoli pentru a da posibilitate autohtonilor să aibă acces la „cultura germană superioară”. De la sine înţeles că scopul principal era ducerea locuitorilor la starea de „credincioşi plecaţi şi supuşi împăratului”, după cum subliniază şi autorul care se referă, în continuare, la dificultăţile învăţământului siretean, aspectul de căpetenie fiind cel al spaţiului şcolar, o problemă nerezolvată nici la ora actuală în ţară. De reţinut că în perioada bucovineană, până la Unire, au trecut prin Şcoala de Băieţi câţiva elevi, mai târziu nume cunoscute, precum Teodor Ştefanelli, Mihai Teliman, Heinrich Klauser, Peter Tomaschek, Leo Katz, Siegmund Last, iar dintre profesori autorul îl aminteşte pe Simeon Florea Marian, unde i s-a adus clericului fericita veste că a fost primit în Academia Română.
Perioada Primului Război Mondial, când şcolile din Siret au fost închise o vreme, s-a lăsat cu mari stricăciuni, iar clădirile celor două şcoli (de băieţi şi de fete) se aflau, la revenirea din refugiu, într-o stare deplorabilă. Un fost elev, Vasile Popovici, îşi aduce aminte cu amărăciune: „Clasele de la parter au fost transformate în grajduri pentru caii cazacilor. La celelalte etaje, geamuri sparte, excremente omeneşti şi pereţii murdari. Mobilierul din clase ruşii l-au pus pe foc. Timp de o săptămână am rănit gunoiul, iar mamele noastre au văruit clasele cu var primit de la primărie”.
Potrivit autorului, învăţământul siretean interbelic începe sub auspicii promiţătoare. Este declarată, începând cu anul şcolar 1919/1920, ca limbă oficială a şcolii cea română şi toate ar fi fost bune, dacă n-ar fi intervenit, la începutul deceniului al IV-lea, curbele de sacrificiu, când slujitorii învăţământului n-au primit salariile timp de câteva luni şi doar abnegaţia învăţătorilor şi a profesorilor a salvat şcoala de la un adevărat dezastru, concluzia lui F. Pieszczoch fiind în acest spirit: Cu toate scăderile ei, perioada interbelică a fost una din cele mai bune perioade din istoria învăţământului siretean.
După cum era de aşteptat, ultima parte a volumului este consacrată epocii postbelice, când Siretul, abia trăgându-şi sufletul de pe urma atrocităţilor, s-a trezit în coasta „graniţei blestemate”, împărţind sărăcia cu toată ţara şi fără nicio perspectivă de dezvoltare economico-socială. Iată cum îşi aminteşte Ion Popescu Sireteanu acele timpuri: „Toamna, iarna şi primăvara până în iunie mergeam zi de zi la şcoală cu un caiet două în trăistuţă, cu un creion. De cărţi era greu, pentru că cele vechi nu mai erau valabile, iar altele noi, unice, erau în număr mic. Învăţam după maculatoare, că unii dintre profesori ne dictau lecţiile. Dar întotdeauna simţeam în cuvântul unora dintre ei o teamă şi o nesiguranţă în alegerea cuvântului potrivit, să nu li se aducă cine ştie ce acuzaţii…”. Începuse crâncena şi interminabila vânătoare de oameni, consideraţi duşmanii noului regim.
Sovietizarea învăţământului şi Reforma din 1948 au dus la mixtarea claselor şi, în urbea sireteană, la împărţirea elevilor pe criterii etnice, înfiinţându-se clase cu predare în limba română, ucraineană, polonă şi idiş, fapt care a dus şi la situaţii aberante, cum a fost cea prezentată de Corneliu Grigorovici referitor la fratele acestuia: „Deşi în Muşeniţa se vorbea româneşte, se învăţa româneşte, se făceau rugi în limba română, Irodion a fost înscris la secţia ucraineană numai datorită numelui (…)”. De aici, cartea lui F. Pieszczoch capătă şi un caracter confesiv, fiind scrisă pe baza amintirilor, cum a fost, de exemplu, momentul morţii lui Stalin, plâns în şcoală şi motiv de satisfacţie pentru populaţie, exprimată plastic prin cuvintele „Stalin nu a murit (cum perora directoarea), el a crăpat…!”.
Era inevitabil ca în paginile cărţii să existe şi o galerie de cadre didactice, miniportrete realizate în lumini şi umbre. În capul listei se află un director şi profesor de biologie, poreclit de elevi Guzanul, cel ce verifica elevii cu manualul în mână, aceştia fiind nevoiţi să înveţe lecţiile pe de rost. Imposibil de ţinut minte şi infinit mai uşor de reţinut o butadă precum „Jăli, bâli tri bandita: Lenin, Stalin i Nichita”. O figură luminoasă de dascăl e cea a lui Constantin Popescu de la catedra de limba română: sever, riguros şi întotdeauna corect cu elevii, indiferent de etnia lor, ceea ce ar putea spune şi foştii săi studenţi. La polul opus se află matematicianul Ioan Costişevschi care s-a remarcat prin lipsa de interes pentru obiectul predat, lipsa de la ore şi pentru dispreţul total faţă de elevii şcolii noastre. Amintirile autorului se referă şi la alte aspecte: frigul din clase pe timp de iarnă, aşa-zisa practică agricolă, o corvoadă de care profitau doar angajaţii CAP-urilor, organizaţiile de pionieri sau UTC şi campaniile de strângere a deşeurilor de tot felul.
Pentru perioada de după 1989, autorul devine personaj principal într-o odisee care a ţinut până ce a ieşit la pensie. Apar destule acuzaţii (alcoolismul unor co-legi, atmosferă infectată de interese meschine, traseismul politic al unor cadre didactice, lupta pentru funcţii şi, cel mai grav, o parte din colegi aflaţi în slujba „serviciilor”), de pe urma cărora acesta se alege cu tot felul de ameninţări. La o lectură mai atentă, paginile par să conţină elemente de răfuială, un hăţiş greu de descifrat, iar pentru unii, convingerea e că va fi şi mai greu de digerat. Şi, dacă partea finală a cărţii e scrisă cu încrâncenare, merită subliniat efortul autorului de a fi cercetat un număr impresionant de documente aflate în diverse arhive, de unde au rezultat pagini întregi de tabele (pentru elevi şi cadre), începând cu anul 1857 până în 2010.
Comentarii