> Convorbire cu profesorul de educaţie fizică MARIAN SALAHUB-FILIMON
– Pentru început, stimate domnule profesor diriginte, ar fi interesant să aflăm câte ceva din CV-ul dvs.…
– Ororile celui de-al Doilea Război Mondial m-au prins la Cernăuţi, oraşul meu de baştină, după care am trecut Prutul într-o căruţă, împreună cu părinţii şi surioara mea de un an, oprindu-ne la 40 km mai la sud, pe colinele cetăţii siretene de altădată…
Aici am descins, la cei 10 anişori, într-o localitate binecuvântată de Dumnezeu, unde amestecul de etnii era aidoma Cernăuţilor, fiind adoptat, iar la sfârşitul carierei didactice am fost răsplătit cu titlul de cetăţean de onoare al oraşului Siret!
În anul 1952 am terminat Şcoala Pedagogică din aceeaşi urbe, iar cu patru ani mai târziu Institutul de Cultură Fizică din Bucureşti, după care m-am întors în inegalabila „Ţară a bradului şi fagului”, într-o localitate cu o altă rezonanţă istorică, Cetatea Sucevei, unde am avut privilegiul să funcţionez ca antrenor regional la UCFS, iar apoi ca inspector metodist regional la Secţia Învăţământ. Între anii 1959-1965, am ocupat una din catedrele de educaţie fizică ale Şcolii Medii Mixte din Siret. Împreună cu colegul Aristocle Rusnac am realizat un „tandem” reuşit, „pedalând în acelaşi ritm”, deşi domnia sa era la zenitul activităţii didactice.
– Despre baza sportivă ce ne puteţi spune?
– Am beneficiat de o sală de gimnastică construită solid, cu tentă habsburgică. Cu sprijinul conducerii şcolii (Bogdan Iaricevschi), elevii şi profesorii şi-au suflecat mânecile şi au amenajat sectoare de sărituri, aruncări, teren de handbal, baschet etc. Relieful târguşorului parcă predispune la o alergare în teren variat, aşadar în jurul parcului central am folosit o „pistă” de 330 m, apoi traseele spre Ciurcaci, spre grădina Beil, vestita biserică „Sfânta Treime” şi, nu în ultimul rând, splendida luncă a Siretului au constituit bazele cotidiene de activitate sportivă a elevilor noştri. Nefiind furnicarul de maşini din zilele noastre, atunci, la începutul deceniului şapte al secolului precedent, exista un suflu nou de viaţă, pentru mişcare, asemenea celui din filmul maghiar „Toată lumea pe stadion”, cu renumitul actor KaIman Latabar!
– Îmi amintesc că atunci se organizau multe competiţii pe clase şi şcoală…
– Da, după modelul celor de la Răsărit, în fiecare zi festivă organizam concursuri pe şcoală, iar în mod frecvent, pe clase. Dacă sportul înseamnă, înainte de toate, întrecere, pe atunci la fiecare oră foloseam jocurile dinamice, ştafete, lucrul la aparate de gimnastică. Iar jocurile sportive deveneau mai interesante printr-un arbitraj imparţial între secţia română şi ucraineană, după care înjghebam câte o selecţionată puternică pentru etapa raională, regională, zonală şi finală.
– Urmăreaţi anumite rezultate?
– Mai întâi de toate făceam o pregătire fizică generală, multilaterală, după care rezultatele veneau de la sine… Fiecare îşi alegea proba potrivită din atletism, gimnastică, iar jocul de handbal a devenit cel mai agreat de elevi, încât la faza zonală de la Bârlad, în 1965, unde au participat reprezentanţii şcolilor sportive, cluburilor, liceelor cu program de educaţie fizică din Moldova şi Dobrogea, băieţii noştri au obţinut un onorant loc III în clasament. Cu nimic mai prejos a fost sextetul feminin format din Eugenia Dorneanu, Elena Fodor, Doina Moldovan, Ştefania-Cornelia Pânzariu, Silvia Pesclevei şi Mariana Toronciuc, care în acelaşi an a câştigat majoritatea probelor la faza regională a Campionatului republican şcolar de atletism ce a avut loc la Câmpulung. Iar rezultatul care îmi stăruie în memorie cel mai mult este cel al regretatei profesoare de educaţie fizică Elena Fodor. Aceasta se destăinuia unui reporter sportiv, spunând că făcea mii de paşi de la Pădureni până la şcoală şi înapoi spre casă, ca un antrenament suplimentar pentru câştigarea probei de 800 m la etapa finală a Campionatului republican şcolar de atletism de la Bucureşti!
– Toate aceste eforturi nu au fost cam exagerate?
– Dimpotrivă, acestea reprezentau abecedarul mişcării. Urma apoi un traseu metodico-ştiinţific care îi direcţiona pe învăţăceii noştri spre sportul de performanţă… Este posibil ca unii dintre elevi să nu fi avut suficienţi „carburanţi fiziologici”, alţii mai chiuleau şi nu aveau continuitate în pregătirea de zi cu zi. Cert este că aceste ore afectate anatomicului şi fiziologicului uman au contrabalansat efortul muncii cu cartea, pentru că atunci când ai mintea limpede poţi asimila mai uşor cunoştinţele diferitelor materii. Marea majoritate a elevilor fiind conştiincioşi în pregătirea intelectualo-afectivă, s-au realizat în profesia pe care au îmbrăţişat-o şi au rămas cu o dezvoltare fizică armonioasă, fiind căliţi şi pentru muncile gospodăreşti!
Nu pot să nu evoc un moment aparte pe care l-am trăit în tren, după întoarcerea victorioasă de la Bârlad: băieţii recapitulau la diferite obiecte, pregătindu-se pentru anume extemporale şi teze!
Dar performanţa cu care mă mândresc, tot fără falsă modestie, sunt cei peste 30 de foşti elevi cărora le-am transmis ştafeta acestei meserii nobile şi pretenţioase, de profesor şi antrenor de sport… Noi ne-am adus contribuţia la zidirea bazei piramidale, dar urmaşii au consolidat-o, iar unii au escaladat spre vârful piramidei. Printre aceştia îi pot enumera pe Ion Bodnar, Aurel Cocerhan, Ilie Haisan, Petre Omania, Mircea Matei, Ştefania-Cornelia Pânzariu, Radu-Mihai Tetiniuc, Octavian Uricec ş.a.
– Dar măsurătorile pe care le făceaţi în clasă?…
– Pentru început trebuie să fac o precizare. Pe vremea aceea am avut un medic mai în vârstă, care venise din Transnistria (nu-i reţin numele) şi lua tensiunea palpând doar pulsul (?!?), ceea ce m-a făcut să cumpăr un tensiometru şi un stetoscop. Am mai găsit la şcoală un cântar, taliometru, spirometru şi, astfel, la începutul fiecărui an şcolar îmi rezervam o oră pentru culegerea acestor date somato-fiziometrice, care apoi au ajuns a fi analizate de specialiştii în materie… Tot aici pot adăuga că în cei 6 ani de activitate sireteană n-am avut niciun scutit medical. Ba chiar participau la orele noastre şi unii elevi cu deficienţe fizice!
– Vă mai amintiţi de excursia făcută în ţară?
– Cum să nu? Şi acum rămân uluit cum am plănuit cu economistul Eugen Platec, preşedintele Asociaţiei Sportive „Ştiinţa”, această temerară „excursie geografică”, un tur prin ţară! Ne-am îmbarcat cu peste 100 de elevi, adolescenţi, fete şi băieţi, prin vara anului 1962 sau 1963, într-un vagon obişnuit de clasa a II-a şi am pornit din gara centrală rădăuţeană pe itinerarul Suceava – Vatra Dornei – Cluj – Braşov – Bucureşti, întorcându-ne prin Moldova noastră dragă!
– Cum întrevedeţi viitorul sportului autohton?
– Să nădăjduim, cu ocazia redresării societăţii noastre, că sportul va recăpăta un rol benefic în îmbunătăţirea sănătăţii corporale, în formarea de caractere şi temperamente echilibrate, care să facă faţă unei societăţi moderne… Probabil nepoţii noştri vor prinde acele zile!
– Cu sănătate şi voie bună, să ne vedem şi la alte aniversări ale generaţiei noastre!
– Vă mulţumesc de invitaţie, cu ajutorul Domnului toate se pot înfăptui. Generaţii după generaţii sper că se vor întâlni la vatra sireteană, luându-vă exemplul !
* * *
Iar acum, când începe un nou an şcolar, aş vrea să spun „La mulţi ani!” primei mele învăţătoare, doamnei Ilaria Boiciuc, precum şi domnului diriginte profesor Marian Salahub-Filimon.
Din păcate, învăţătoarele mele Artemizia Vasileniuc şi Olga Procopiuc, precum şi diriginţii din liceu, profesorii Valentina Iaricevski şi Bogdan Iaricevski (soţ şi soţie), au trecut de mult la cele veşnice. Să le fie ţărâna uşoară!
A consemnat
KOLEA KURELIUK
P.S. Dureros este că terenul de sport unde şi eu am jucat handbal, am sărit în lungime şi în înălţime, după 1989 a fost retrocedat.
Comentarii