Aristotel considera, în Politica, I, că, prin vorbire, omul exprimă ceea ce este folositor şi ceea ce este vătămător, ceea ce este drept şi ceea ce este nedrept, comunicarea acestor categorii reprezentând temelia familiei şi a statului. Desigur, între timp, lucrurile nu s-au schimbat, ci s-au nuanţat, apărând sute de teorii ale comunicării, facultăţi de profil şi opinii dintre cele mai diverse, mai încâlcite şi mai sofisticate, care par a neglija un adevăr simplu: comunici, deci construieşti un mesaj pentru a fi înţeles, pentru a transmite ceva inteligibil – şi util. Comunicarea a presupus, dintotdeauna, necesitatea unei limbi comune, în care, printr-o convenţie ce trebuie respectată, fiecare lucru a primit un nume, de precizia cu care fiecare cuvânt desemnează un lucru fiind condiţionată înţelegerea mesajului transmis. Numai poeţii aveau (şi au) dreptul de a se juca, de a fi ambigui („Am zis pară de un măr”…), dar este riscul lor, pe care trebuie să şi-l asume.
De multe ori ne-am întrebat de ce sunt cititori tot mai puţini, de ce există nu numai o criză a lecturii şi a literaturii, ci şi a culturii, în general. Vina nu trebuie căutată numai în plan economic şi politic; nu numai situaţia materială precară a populaţiei, nu numai lipsa de patriotism şi de abilităţi de lideri a guvernanţilor sunt cauzele acestei crize. Să spui că tineretul nu mai citeşte din cauza internetului, a reţelelor de socializare sau, mai nou, a vânătorii de pokemoni înseamnă să cauţi, cam pe unde nu-i cazul, un ţap ispăşitor; să spui că adulţii nu mai citesc pentru că sunt prea săraci pentru a-şi cumpăra cărţi, ori prea obosiţi de muncile zilnice, pentru a mai merge la o bibliotecă, iar e vorba de a evita un adevăr care i-ar lovi prea tare pe scriitori: de fapt, la noi nu mai există un public cititor/amator de carte, pentru că este greu să-ţi placă ceea ce nu înţelegi. Ca să fii înţeles, ca poet, în primul rând trebuie să vorbeşti aceeaşi limbă cu eventualii tăi cititori, să-i atragi spunând lucruri care îi interesează, îi emoţionează şi pe care şi ei ar vrea să le spună, dacă ar avea toate cuvintele la ei.
Comunicarea este posibilă nu numai atunci când se respectă prima condiţie, cea a folosirii unei limbi comune. Mai este necesar şi un nivel apropiat de educaţie şi cultură, adică ceva foarte greu, dacă nu chiar imposibil de realizat în România postdecembristă.. În orice societate, va exista întotdeauna o stratificare, respectiv elitele, pătura de mijloc şi restul populaţiei şi atunci se pune întrebarea: cui se adresează, de fapt, scriitorii? Eminescu a reuşit să scrie „pentru toţi” (scuzaţi truismul!), dar poeţii de astăzi (inclusiv Mircea Cărtărescu) pentru cine scriu? Cine-i mai înţelege? Numai membrii USR şi aspiranţii la atât de onorantul titlu? Se spune, cu amărăciune, că poeţii abia dacă se mai citesc ei între ei şi este adevărat. Nici criticii literari nu se mai omoară cu cititul şi, când o fac totuşi, procedează în funcţie de, vai, criterii extraliterare. Adevărul este că avem puţini critici literari/formatori de gust şi de opinie, iar ceea ce scriu ei nu mai ajunge la cei care se cade să fie formaţi/ educaţi, ci înapoi, la creatori, deci la cei de la care n-ar trebui să vină feedbackul (reacţia de răspuns).
Ca să fii înţeles, astăzi, ca poet, ar trebui să-ţi depoetizezi/dezambiguizezi textul. Numai că e greu să te cobori, de exemplu, la nivelul de înţelegere al elevului care tocmai a picat bacul, fiindcă n-a ştiut ce înseamnă roman interbelic, ori la nivelul posesorilor de vile cu turnuleţe, maşini de fiţe şi lanţ de aur cu o cruce de un kilogram atârnând de el. Unii poeţi fac acest sacrificiu, compunând, în stil manelistic, versuri pe înţelesul tuturor: „Ai grijă Doamne de-ai mei duşmani/ Dă-le-ndestulare, dă-le bani/ Fă ca să le fie bine/ Şi poate vor uita de mine// Ai grijă Doamne şi de-amicii mei,/ Fereşte-i de necazuri şi pe ei/ Şi nu ne pune să-mpărţim/ Nimic din ceea ce primim,/ Căci altfel, peste ani şi ani/ Îmi vor deveni duşmani”. Alţii se închid cu încăpăţânare în propriul limbaj: „E o literă cumplită, suverană şi/ înfricoşătoare peste toate literele// gheara ei nu stă pe fruntea unui singur/ cuvânt, nu se lasă anume peste orice/ vers. Sub ea cuvintele orbecăie în poeme/ precum căruţele prin luturi.// Gheara literei se lasă doar pe piatra/ pietrelor, a creierului meu./ Acum e noaptea în care s-o descriu/ acum când oxizii spaimei mele cunosc/ flacăra matrice a luminii care e una cu/ întunericul. Acum poemul însuşi cunoaşte/ flacăra şi mineralele lui impure au devenit/ oţel, sabie. Numai în Nord mâna care/ scrie e una cu mâna de pe cuţit” (desigur, nu sunt versuri de Grete Tartler, autoarea versului celebru „Torţa din mâna mea dreaptă e chiar mâna mea dreaptă”; acest mod de a suprima orice substitut interpus între eu şi real a fost preluat… cu variaţiuni în multe cnezate şi voievodate poeticeşti).
Pătura de mijloc (subţire, la noi, şi cu preocupări care exclud cultura) şi lumea de rând vor refuza sistematic volume la care până şi titlul este greu de înţeles. Vor fi întotdeauna preferate romanele de tip „Fluturi” (singurul cu succes în librării), manelele tânguitoare şi textele poetice ale „Paraziţilor”: „Sunt doctoru la care nu te operezi de frică/ Tratamentu general: suta metilică/ Caut prin cartiere modele noi, tipuri de bere/ Iar dac-aveţi copii: vă rog, feriţi-i!/ Sar cuvintele ca flegmele/ Milioanele ca doamnele/ Din mână-n mână/ Ca bolile din p**a-n p**…/ Sentimentele se-neacă-n lacrimi, nu ne pare rău…/ Nu l-am învăţat noi să-njure pă copilu tău”.
Decât să scriu aşa, zicea un amic, mai degrabă mă-mpuşc, ori renunţ la scris.
VALERIA MANTA TĂICUŢU
Comentarii