Dacă anul 2014 i-a adus cartea „Înţelepciunea umorului”, o încununare a succesului dobândit, sfârşitul de mai 2016 e unul şi mai fericit pentru Constantin Horbovanu, care urcă mult mai îndrăzneţ şi sigur pe treptele înalte ale umorului românesc.
„Cu cărţile pe faţă”, apărută la Editura „Muşatinii”, cu o prefaţă semnată de Ion Drăguşanul, constituie o aşteptată şi fericită surpriză pentru că autorul ei, un „discret vehiculator şi de înţelepciune şi de bucurii trăite, fluidă, relaxată şi relaxantă […] poate însemna un refugiu propice pentru vindecarea sufletelor noastre de sfârtecările provocate de epocă”.
Cu o copertă sobră, concepută în puţine nuanţe cromatice, discret estompate, cartea lui Constantin Horbovanu cuprinde exemple dintre cele mai savuroase, autorul abordând cu talent şi inteligenţă ţinte ce ilustrează frânturi ale vieţii surprinse în toată intimitatea lor hazlie, menite a încânta şi descreţi frunţi. Structurată în trei părţi – „Din însemnările unui trecător” (cugetări), „Nicăieri nu-i ca acasă!” (schiţe umoristice) şi „p–AS-tile de cap!” (miniaturi umoristice) –, cititorul va descoperi cu uşurinţă un stil care place, cu multe horbovanisme ce conferă textului frumuseţe şi valoare. Spaţiul în care se mişcă umoristul, mijloacele de detectare a celor mai mici detalii dezvăluie, incontestabil, un talent, un umorist de forţă, ale cărui arme sunt mânuite cu mare deschidere spre scopul propus: „alaltăieri – întuneric, ieri – întuneric, azi – întuneric… Domnilor, dacă vreţi să se facă lumină în fiinţa noastră şi în istorie, lăsaţi adevărul să-şi urmeze cursul firesc, nepolitizat, În ziua de azi oamenii drepţi şi cinstiţi sunt atât de puţini, încât au ajuns nişte intruşi” („Din însemnările unui trecător”); „În timp ce-mi lăsa nota de plată, ospătarul m-a întrebat linguşitor:
– Ei, cum aţi găsit friptura?
– Sub un cartof, întâmplător!
– Dar dumneavoastră, doamnă cum aţi găsit şalăul în maioneză?
– Credeţi că l-am găsit?! Nu!… Din cauza maionezei, care a fost tulbure, n-am văzut unde s-a ascuns!” („p-AS-tile de cap!”).
Constantin Horbovanu a urmărit să creeze bună dispoziţie, să contureze tipologii desprinse discret din societatea de azi, totul cu dimensiuni pe măsură, cu semnificaţii dintre cele mai diverse spre „o ciudată nostalgie a normalităţii”.
Se observă la Constantin Horbovanu o anume preferinţă pentru dialog şi descriere, dar şi prezenţa celorlalte moduri de expunere, apelul, uneori, la aforism, ca formă de surprindere concisă a unor detalii ce merită a fi reţinute, are şi unele irizări demne de un mare umorist. Vocabularul este perfect adaptat situaţiei, aşadar iată câteva coordonate care asigură individualitate şi originalitate scrierilor lui Constantin Horbovanu, un împătimit al căutării de imagini care stârnesc şi întreţin umorul. „Animalul nu atacă din răutate, ci din instinct. Omul însă atacă din plăcere, duşmănie, cinism, cruzime… N-ar trebui să închidem sau să legăm animalul ci omul”; „Eu, de câte ori am mâncat mult, m-am îmbolnăvit. Sute de oameni de afaceri, parlamentari, guvernanţi, au înghiţit sute de milioane de euro, în ani de zile, şi, curios, s-au îmbolnăvit atunci când au fost prinşi. Dacă nu erau prinşi nu se îmbolnăveau, erau şi acum sănătoşi tun!”;
„– Te văd, foarte des, cu Stamate.
– Da. Sunt strâns legat de el.
– Amintiri?
– Nu.
– Afaceri?
– Nu! Datorii!…”
În cele 363 de pagini ale cărţii sunt imortalizate realităţi hilare, o ofertă bogată, tentantă, prin intermediul cărora să încercăm a ne mai îndulci existenţa. Totul pare bine cântărit, selectat şi filtrat prin propriul suflet, esenţa textelor are căutare şi durabilitate, Constantin Horbovanu dovedindu-se a fi un izvor sensibil şi subtil, cu o notă în plus pentru calitatea imaginaţiei.
Umorul lui Constantin Horbovanu, nu numai din cugetări şi miniaturi umoristice, ci şi din prozele umoristice, are caracter, degajă optimism şi o anume toleranţă, pentru că umorul fără caracter supără la fel ca smiorcăitul liric.
Fără îndoială că generosul creator de zâmbete Constantin Horbovanu şi-a croit un drum sigur în umorul românesc, atât de necesar cu sarea şi piperul lui în a primeni suflete, a-i determina pe mulţi să înţeleagă că „înţelepciunea este piscul la care vor să ajungă cei mai mulţi oameni, este liantul care leagă cele mai frumoase amintiri, este arma care poate să ţină la distanţă pe cei mai periculoşi duşmani”. Apoi să nu uităm ceea ce a spus Anatol France: „Fără ironie, glumă, epigramă, fără un umor sănătos, lumea ar fi ca o pădure fără păsărele”…
„Cu cărţile pe faţă” îmbogăţeşte fericit spaţiul spiritual bucovinean şi nu numai, iar autorul ei, un om între oameni, un nume ce propovăduieşte prin cuvânt lumina limpede a adevărului care să ajungă spre centrul adânc a fiinţei.
EMIL SIMION
Comentarii