La întâlnirile cu Emil (Lulu, cum îi spuneam noi), care au avut loc, destul de târziu, aproape de sfârşitul vieţii sale, am observat faptul că vorbea perfect româneşte, fără pronunţia rusească, slavă, să-i spunem aşa, care se întâlneşte la majoritatea românilor care locuiesc pe teritoriul Rusiei sau în Basarabia. Întrebându-l cum se explică aceasta, el mi-a răspuns că limba română este limba maternă şi că şederea lui în URSS nu i-a schimbat pronunţia. Vorbea foarte bine româneşte şi acest lucru a fost posibil şi datorită numeroaselor sale legături cu personalităţi din România. Mi-a spus că are foarte multe cărţi de literatură în limba română, pe care le va dona actorului Grigore Grigoriu, deoarece băiatul lui nu a învăţat limba română, influenţat de mama lui care era rusoaică. Tatăl lui Emil a fost profesorul nostru de lucru manual şi, ulterior, de limba rusă.
Ca o recunoaştere a meritelor sale în domeniul regiei de film, i s-au conferit titlurile de Maestru Eminent al Artei din RSSM (1969), Artist al Poporului din Federaţia Rusă (1980), titlul de membru de onoare al Academiei Internaţionale de film Nike.
Emil Loteanu este autorul a peste 20 de filme, la realizarea cărora a participat atât prin regizarea lor, cât şi prin scrierea de scenarii. El a debutat în cinematografie în anul doi de studenţie, semnând scenariul şi regia la filmele documentare de scurtmetraj Hora mare (1959), Amintiri din copilărie (1960), Piatra, timpul, cântecul (1961).
Debutul său ca autor de filme de lungmetraj a avut loc în anul 1963, cu Aşteptaţi-ne în zori (1963), film în care au debutat o serie de actori moldoveni. Au urmat filme ca Poienile roşii (1966), în care au debutat actorii Svetlana Toma şi Grigore Grigoriu, Această clipă (1968) (care a obţinut Premiul II la Festivalul Unional de Filme de la Minsk din 1970) şi Lăutarii (1971), cu care a obţinut mai multe premii, cum ar fi: Premiul Scoica de Aur la Festivalul Internaţional de Filme de la San Sebastian (1972), Marele Premiu al Festivalului Internaţional ce dezvăluie tema artei şi folclorului (Italia, 1972), Premiul Nimfa de aur la Festivalul Internaţional de Filme din Neapole (Italia, 1972), premiul spectatorilor şi al presei pentru cel mai bun film la Forul Cinematografic din Milano (1978).
Colaborarea sa cu studioul „Mosfilm” a fost marcată de regizarea a două capodopere: filmul Şatra (1976) despre viaţa ţiganilor de la începutul secolului al XX-lea, care a câştigat o mulţime de premii şi anume Marele Premiu Scoica de aur la Festivalul Internaţional de la San Sebastian (1976); premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul Internaţional al celor mai bune filme din lume din Belgrad (Iugoslavia, 1977); premiul pentru cel mai bun film la Festivalul Internaţional din Praga (1977); şi filmul Gingaşa şi tandra mea fiară (1978), ecranizare a nuvelei „O dramă la vânătoare” de Anton Cehov, care a participat la Festivalul celor mai bune filme din lume din Belgrad (1979).
Participă apoi la regizarea a două episoade ale filmului Anna Pavlova (film distins cu Marele Premiu pentru cea mai Înaltă contribuţie în Arta Cinematografică, Marele Premiu pentru cea mai bună coproducţie, Premiul pentru cea mai bună lucrare de operator, Premiul pentru cel mai bun film străin), realizat în coproducţie cu cineaşti din Anglia, Franţa, Cuba, RDG. În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, el a regizat filmul artistic de televiziune Luceafărul, despre viaţa şi creaţia poetului Mihai Eminescu.
În anul 1993, Emil Loteanu a realizat ultimul său film, intitulat Găoacea, care are în distribuţie numeroşi actori din România (Silviu Stănculescu, Mircea Diaconu etc).
În afară de filmele de ficţiune, Loteanu a realizat şi filme de scurtmetraj: Fresca în alb (1967), Academicianul Tarasevici (1970), Oraşul meu alb (1973), Ecoul văilor fierbinţi (1974), Eugene Doga (1983), Svetlana Toma (1984), Grigore Grigoriu, Durerea (1985) etc. (Va urma)
IOAN MOROŞAN
Comentarii