Legende siretene

La începutul deceniului al nouălea al secolului trecut, troica masonică care conduce lumea a hotărât ca aniversarea bicentenarului Revoluţiei Franceze (1789-1794) să fie sărbătorită cu mare fast, respectiv prin prăbuşirea comunismului în Europa, care a devenit contraproductiv, iar pentru popoarele Europei, odios. Pentru demolarea comunismului, a fost alcătuită o troică politică formată din George Bush, Mihail Gorbaciov şi Papa Ioan Paul al II-lea, care urma să îngroape comunismul din Europa. Lui Mihail Gorbaciov i-a revenit sarcina să sape groapa în locul proletariatului, lui George Bush să împingă cadavrul comunismului în groapă în calitate de reprezentant al capitalismului, iar papei, să citească Prohodul şi să pecetluiască mormântul, până la a doua venire a Mântuitorului…

Serbarea a fost pregătită cu mare atenţie în barăcile Lagărului Socialist. Semnalul demolării comunismului a fost dat de Papa Ioan Paul al II-lea, în timpul vizitei sale în Polonia, prin celebrele cuvinte: „Nu vă temeţi, Dumnezeu este cu voi!”. Apoi toate ţările socialiste, fiicele KGB-ului, au trecut la inventarea disidenţei împotriva comunismului.

În cea mai tristă baracă a lagărului, România, Securitatea a trecut la inventarea disidenţei la toate nivelurile şi în toate localităţile ţării, după un scenariu elaborat în patria comunismului. Pentru aceasta au fost mobilizaţi cei mai bine cotaţi ofiţeri securişti şi cea mai mare parte a colaboratorilor sinistrei instituţii. Pe plan naţional au fost cooptaţi în această acţiune scriitori, poeţi, artişti plastici, actori, cântăreţi, sportivi, militari, muncitori, ierarhi, preoţi, ţărani etc.; fiecare ales a primit un rol (legendă) pe care l-a interpretat în decembrie 1989. Nici activiştii marginalizaţi de Nicolae Ceauşescu nu au fost uitaţi; cu alte cuvinte, toată crema colaboratorilor a fost mobilizată pentru a răsturna odioasa dictatură.

În oraşul Siret au fost create legende colaboratorilor de nădejde ai Securităţii în toate întreprinderile şi instituţiile din oraş. În cele ce urmează voi prezenta doar câteva astfel de legende, în mod aleatoriu şi las cititorilor sireteni plăcerea de a descoperi identitatea celor vizaţi de aceste legende.

Un fotograf, cunoscut ca neoprotestant habotnic şi colaborator notoriu, a fost anchetat pentru că a încercat să introducă câteva Biblii în Uniunea Sovietică, dar nu a fost sancţionat pentru această infracţiune.

Într-o şedinţă a organizaţiei de partid din cadrul IMIL-ului, doi muncitori s-au plâns că în oraş nu se găsesc carne şi mezeluri şi nu au păţit nimic.

La Fabrica de Confecţii Zimbrul, mai mulţi muncitori au fost anchetaţi deoarece au ascultat şi au comentat la locul de muncă emisiunile postului de radio Europa Liberă, dar au scăpat cu faţa curată, iar astăzi se declară disidenţi.

De la şcoala generală un învăţător a fost mutat disciplinar într-o comună din apropiere, pentru că a maltratat un şcolar, ulterior lui i-a revenit cinstea de a da semnalul declanşării revoluţiei în oraşul Siret.

De la liceu, doi profesori au fost mutaţi la şcolile din două comune vecine, pentru că au pretins mită de la părinţii elevilor. Ulterior, unul dintre aceştia a ajuns chiar erou al revoluţiei. Un alt profesor de la aceeaşi şcoală, un fan al lui Bachus, în stare de ebrietate, de Sf. Dumitru ar fi trecut graniţa româno-sovietică în sectorul Baineţ – Muşeniţa şi se afla în detenţie la Cernăuţi. A doua zi, după ce am auzit acest zvon, l-am întrebat pe un profesor, care lucra în localitatea natală a acestuia, dacă este adevărată povestea cu trecerea frontierei. El s-a uitat mirat la mine şi mi-a spus: „Fii serios, acum jumătate de oră l-am văzut în bufetul din sat”.

O legendă la mai multe capete a fost cea cu carnea. Deoarece se apropia Paştele, iar în oraş nu se găseau mezeluri, un preot din oraş l-a rugat pe vânzătorul de la magazinul de carne, care îi era enoriaş, ca să-i procure 3 kg de carne de vită necesară preparării cârnaţilor pentru Paştele care se apropia. Peste două zile, vânzătorul care i-a făcut rost de carne l-a chemat în magazin şi i-a dat carnea, preotul a plătit şi a ieşit din magazin. Afară pe trotuar îl aştepta o învăţătoare de la şcoala specială. Aceasta a smuls din mâna preotului plasa cu carne, a scos carnea afară şi a început să urle: „Oameni buni, uitaţi-vă cine mănâncă carnea voastră!”. Apoi a aruncat carnea pe trotuar şi a plecat din faţa magazinului. Preotul a ridicat carnea de jos, a pus-o în plasă şi a plecat spre casă, iar cei prezenţi la scenă au aflat de ce lipseşte carnea din magazin… După anul 1989, învăţătoarea a devenit cel mai zelos membru al partidului emanat de revoluţie, iar siretenii au gratulat-o cu porecla „Mihai Viteazul”.

Legende au fost confecţionate şi oficialităţilor din oraş, respectiv primarului şi chiar comandantului miliţiei locale; despre ele am vorbit în alt context.

În comuna Muşeniţa, unde am lucrat până în anul 1990, au fost create legende pentru mai multe persoane. La crearea unei legende am participat fără să vreau şi eu. La începutul lunii mai a anului 1985, când am intrat în cancelarie, un coleg învăţător şi secretar adjunct cu probleme de propagandă al comunei, butona la aparatul de radio. El mi-a spus că nu poate prinde Europa Liberă şi m-a rugat să încerc eu. L-am refuzat şi l-am sfătuit să renunţe la căutare, deoarece suntem într-o instituţie publică şi prin lege este interzis acest lucru. Tipul a renunţat la căutat, vădit supărat de refuzul meu de a căuta postul de radio Europa Liberă, şi a ieşit în curte să fumeze o ţigară pentru a se calma. Abia toamna am înţeles ce urmărea el.

La consfătuirea cadrelor didactice, din septembrie 1985, ţinută în aula Institutului Superior de Învăţământ Suceava, inspectorul general, în cuvântul său, la un moment dat a spus: „Tovarăşi, avem informaţii că la Şcoala Generală Văşcăuţi se ascultă în cancelarie Europa Liberă!”. La auzul acestor cuvinte, din reflex m-am ridicat în picioare. Colegii de breaslă aflaţi în sală au întors capul spre mine şi se uitau la mine în tăcere ca la o minune. După câteva clipe, tăcerea a fost întreruptă de urletul inspectorului general: „Stai jos tovarăşu’! Lasă că avem noi grijă să vă punem la punct!”. M-am aşezat pe scaun şi am urmărit mai departe şedinţa. În pauză, mai mulţi colegi intrigaţi de cele auzite, m-au întrebat dacă este adevărat ce a spus inspectorul general. Am răspuns că habar n-am despre acest fapt şi că nu sunt nebun să ascult Europa Liberă în cancelarie. Nu ştiu dacă i-am convins, dar eu am plecat de la şedinţă bulversat. Ajuns acasă, nu i-am spus soţiei despre cele întâmplate la consfătuire. Toată noaptea am avut coşmaruri. Mă trezeam din somn la fiecare uruit de maşină care trecea pe stradă. Mă aşteptam să mă ridice „băieţii cu ochii albaştri”. Dar spre norocul meu nu s-a întâmplat acest lucru. La serviciu nu am spus nimic, dar am observat că directorul se poartă cam ciudat. Într-o pauză, directorul, nemaiputând suporta muţenia mea, m-a întrebat: „Ce noutăţi s-au comunicat la consfătuire?”. I-am răspuns că la consfătuire s-au debitat aceleaşi banalităţi ca şi anul trecut. După un moment de tăcere, am spus că inspectorul general, în cuvântul său, a spus că la Şcoala Generală Văşcăuţi se ascultă postul de radio Europa Liberă în cancelarie. La auzul acestor cuvinte, directorul s-a luminat la faţă şi a spus: „Asta-i opera colegei noastre, numai ea putea să facă acest lucru”. Colega nominalizată fiind o învăţătoare, fostă amantă a directorului din primii ani de serviciu la această şcoală, cunoscută pentru activitatea ei de „cercetare” în folosul sinistrei instituţii.

Pe la amiază, directorul m-a anunţat că sunt chemat la şcoala de centru, care se afla la Baineţ în legătură cu „înscrierea mea la grad” şi că o maşină mă aşteaptă lângă căminul cultural. Şoferul, care a fost trimis în mod expres după mine de către primar, m-a întrebat de ce mă cheamă la Baineţ. I-am spus că mă cheamă pentru nişte formalităţi de înscriere la examen de grad.

La şcoala de centru, colegii erau plecaţi acasă, iar în cancelarie mă aştepta directorul coordonator. Cum am intrat în cancelarie, directorul coordonator, cu o mină secretoasă, m-a anunţat că mă caută un tovarăş de la Suceava şi m-a rugat să-l aştept în direcţiune. După câteva minute a intrat în direcţiune un tip cu figură de sportiv, care mi-a fluturat în faţa ochilor o legitimaţie din care nu am putut citi numele şi a mormăit un nume pe care nu l-am înţeles, dar care în mod sigur nu se termina în „scu”. S-a aşezat pe scaun şi a început să mă ancheteze :

„– Tovarăşe profesor, noi avem informaţii că la şcoala din Văşcăuţi se ascultă şi se comentează emisiunile postului de radio Europa Liberă. Ce ne puteţi spune despre acest lucru?”. I-am spus că eu nu am văzut sau auzit ca cineva să asculte sau să comenteze emisiunile Europei Libere în cancelarie. El s-a uitat lung la mine şi apoi a spus: „Colegii dumneavoastră sunt de altă părere”. Iar după o scurtă pauză a pronunţat numele învăţătorului care mă ispitea să caut postul Europa Liberă şi numele învăţătoarei bănuită de director.

Când am văzut că el nu urlă, nu înjură şi nu bate cu pumnul în masă, mi-am dat seama că a venit la Baineţ pentru a da mai multă credibilitate legendei create pentru cei trei colegi de serviciu şi i-am răspuns: „Vă rog foarte frumos să-i aduceţi pe cei doi colegi ca să spuie faţă cu mine că am ascultat Europa Liberă în cancelarie”.

Tipul a surâs şi cu un ton moale a spus: „Nu este nevoie, vă credem pe cuvânt. Cu cei doi învăţători vom discuta mâine”. S-a ridicat brusc în picioare şi mi-a mai spus: „Sunt obligat să vă atrag atenţia asupra faptului că discuţia noastră trebuie să rămână între noi”. Eu am spus că am înţeles, el m-a salutat şi a plecat din direcţiune.

În cancelarie mă aştepta directorul coordonator, care a început să întrebe despre ce am discutat cu tovarăşul de la Suceava. I-am spus că am fost întrebat despre o rudă de a mea din Polonia şi am plecat din cancelarie. Lângă şcoală, mă aştepta aceeaşi maşină cu care am venit, care m-a dus la Văşcăuţi, iar de aici pe jos am ajuns acasă. Şoferul nu avea instrucţiuni să mă ducă la Siret, iar pe ruta Văşcăuţi – Siret nu existau mijloace de transport în comun. Acasă am spus aceeaşi poveste cu ruda din Polonia şi aşa s-a terminat participarea mea la o legendă în care am picat ca musca-n lapte.

Dar există şi unele legende care au avut un final comic. Într-o zi, pe când mă aflam la şcoala de centru, directorul coordonator, cunoscut ca fiind „acoperit”, m-a întrebat pe un ton glumeţ: „Domnule profesor, aţi văzut aseară emisiunea la televizor?”. Eu am răspuns că nu ştiu la ce emisiune se referă, eu de obicei seara urmăream emisiunile sportive transmise de sovietici sau emisiuni pentru copii, trebuia să traduc poveştile sau filmele cu desene animate copiilor mei. Văzând că nu ştiu despre ce este vorba, el a spus: „Aseară a fost transmisă la televizor vizita tovarăşului viceprimar al comunei Muşeniţa în Uniunea Sovietică”.

Apoi mi-a povestit că viceprimarul a fost invitat la hram de primar, care era din Muşeniţa. După ce a hrămuit bine, viceprimarul a plecat spre casă. Fiind într-o stare avansată de ebrietate, în loc să se îndrepte spre Baineţ, s-a îndreptat spre Văşcăuţi. Pe drum şi-a adus aminte că are rude dincolo de graniţă. A trecut frontiera în dreptul satului Văşcăuţi şi a ajuns la Volcineţ. Aici a fost arestat de grănicerii sovietici, anchetat şi extrădat în ţară.

Alte legende din comună au fost create unui profesor de matematică, unui medic veterinar şi unui agronom. După revoluţie, medicul veterinar a ocupat funcţii înalte. O legendă interesantă a fost creată unui fost coleg de liceu şi de institut, profesor care lucra la o şcoală dintr-o comună situată la răsărit de oraşul Siret. Într-o zi de toamnă târzie a anului 1985, mă opreşte o profesoară de limbi străine şi, pe un ton misterios, îmi spune: „Domnule profesor, feriţi-vă de prietenul dumneavoastră. El s-a apucat să scrie scrisori Tovarăşului. Vă sfătuiesc să-l evitaţi pentru a nu da de bucluc, doar aveţi familie şi copii”. I-am mulţumit pentru sfat şi ne-am despărţit. Ea a plecat bucuroasă că şi-a îndeplinit misiunea dată de cooperativă, iar eu, bulversat, am plecat spre casă. A doua zi, mă întâlnesc „întâmplător” cu un coleg de institut care lucra la aceeaşi şcoală cu profesorul în cauză. Care cu o mimică anume confecţionată, mi-a spus pe un ton imperativ: „Prietenul nostru a fluierat în biserică. S-a apucat să scrie scrisori Tovarăşului. L-au dat afară din partid. Fereşte-te de el, să nu ai probleme cu Securitatea”. Deoarece ştiam că el este un lucrător în via cooperativei, i-am mulţumit pentru sfat şi mi-am văzut de treabă.

Duminică l-am vizitat pe prietenul meu. Acesta părea speriat şi mi-a povestit că s-a săturat de cultul deşănţat al Tovarăşului şi că a adresat mai multe scrisori organelor de partid, în care cerea conducerii de partid să renunţe la acest cult aberant. A mai spus că a fost chemat de mai multe ori la Suceava şi a fost anchetat cu lumina în ochi de mai mulţi ofiţeri etc., etc.: „…Am fost depistat ca fiind autorul unei scrisori în care înfieram conducerea ţării şi a partidului, în frunte cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu…”. Am ascultat povestea lui în tăcere, fără să-l contrazic, deoarece ştiam că el este un zelos lucrător în via cooperativei care îmi spunea poveşti…

După vizită, nimeni nu mi-a spus nimic, profeţiile celor doi dascăli s-au dovedit a fi nişte simple vorbe goale. După revoluţie, amicul meu se lăuda că a fost disident şi că a participant la revoluţie, dar guvernanţii nu l-au răsplătit pentru faptele lui. La trei decenii distanţă de la acest eveniment, el a publicat legenda cu care l-a înzestrat Securitatea, într-o carte: „Eu trimisesem o scrisoare lui Adrian Păunescu, care conducea revista Flacăra, în care îl criticam pentru faptul că-l ridica în slăvi pe Nicolae Ceauşescu, dedicându-i lungi poeme, mirându-mă că un intelectual de talia lui lăuda pe principalul vinovat de starea jalnică în care ajunsese ţara…”. Iar la altă pagină, printre altele el, se lamentează: „…Unii colegi şi prieteni îmi preziceau un mare viitor:… inspector general…, ministru, parlamentar sau ambasador… Desigur că nu s-a întâmplat aşa ceva, căci a intrat pe rol «schimbul doi…»” ( eşalonul doi – n.n.).

Îl felicit pe concitadinul şi amicul meu pentru îndrăzneala de a aşterne pe hârtie legenda cu care a fost înzestrat de sinistra instituţie şi sunt convins că, dacă şi alţi beneficiari de legende, care mai sunt în viaţă, i-ar urma exemplul, atunci Revoluţia Română din 1989 nu ar avea enigme ca Otilia lui George Călinescu… Curaj băieţilor şi fetelor!

Eu nu am făcut altceva decât să scriu drept pe rândurile strâmbe ale istoriei… pentru a salva de la uitare nişte evenimente petrecute cu trei decenii în urmă în prima capitală a Moldovei.

Sic transit gloria mundi!

Prof. FRANZ PIESZCZOCH