„Dacă i-aş spune că-i rus, Oswald mi-ar sări la beregată. E clar că-i neamţ, dar de ce-şi scrie numele şi cu s când e deajuns z, nu pricep: Ruszhowski”, i-a spus odată factorul Cojocaru unchiului meu, la debitul căruia lăsa ziarele şi scrisorile pentru un cot de sat. Era o glumă, dar e clar că numai rus nu era neamţul. Deşi, hm, numele…
Venea de undeva din Silezia şi a rămas în sat ca fotograf. Dar, ca orice neamţ, ştia toate cele şi cred că multă lume se bucura în secret că, iată, satul nostru are neamţul lui. Îşi avea, până a-şi face casă, atelierul chiar peste drum de noi; am şi acum o poză cu vară-mea, aveam cred amândoi câte vreo cinci ani. Poză făcută toamna: eu cu paltonaş, căciuliţă şi ghiozdanul de tablă drept geamantan în mână, ea cu fustiţă, flaneluţă împletită din lână groasă, căciuliţă şi „copilul” păpuşă” în mână. O „familie”. Când ne vedea venind, închidea repede uşa, la care trebuia musai să ciocănim: „Cioc, cioc”. „Cine-i acolo?” se auzea vocea lui. Până nu ne legitimam nu intram în atelier. Dar, când intram, ne primea cu atâta onoare încât de fiecare dată ne fâstâceam. Aşa ne-a făcut şi fotografia pe care tocmai am descris-o.
Povestesc toate acestea pentru că lasă impresia că, este drept, era neamţ; la suflet însă părea de-al nostru. Un om cald adică, nu rece cum e neamţul.
Şi iarăşi nu era neamţ când îşi dădea drumul la gură. Noi, copiii, nu sesizam enormităţile pe care le debita, dar cei în vârstă o cam tăiau de lângă el când făcea câte vreun comentariu „contra”. Mai ales la tuns, că era şi frizer. Nu voiau să fie chemaţi să dea explicaţii la miliţie, singura care nu se bucura deloc de existenţa lui Oswald în sat. Până la urmă l-au agăţat. Se zice că şi cu ajutorul unui ibovnic al nevesti-si. Oswald i-ar fi prins în exerciţiul funcţiunii şi i-ar fi zis călăreţului să-şi termine treaba, că discută cu el mai încolo…
Toată lumea ştia însă că a fost arestat pentru că ar fi intrat la popa în casă pe tăcute, a crăpat uşa şi a băgat încet puşca în odaia unde se afla părintele. S-a scăpat pe el cucernicia sa, care n-a gustat deloc gluma, reclamându-l.
Toate la un loc l-au trimis pe Oswald la osândă câţiva ani. Ani în care nu i-a mai deranjat pe cei doi iubiţi. A murit, totuşi, fără copii, dar lângă nevastă-sa, care nu l-a lăsat, care îi învăţase meseria, făcea fotografii bune, chiar dacă îi lipsea o mână. Iubitul e o treabă nemernică pe lângă greutatea cu care îţi câştigi pâinea cea de fiecare zi. A fost lecţia supremă pe care românca a învăţat-o de la neamţul său. Celelalte pare să le fi ştiut neînvăţate de la el…
Comentarii