Trei profesori de seamă ai judeţului Suceava, Gheorghe Giurcă, Gavril Irimescu şi Traian Duminică, au isprăvit, după o perioadă de muncă istovitoare, al doilea volum din Publicistica lui George Tofan (Ed. G. Tofan, Suceava, 2015), articolele inserate în carte – subliniază primul dintre truditorii amintiţi – având o notă comună: dragostea de neam, în condiţiile în care populaţia românească din Bucovina era supusă unui amplu proces de deznaţionalizare, inclusiv prin falsificarea adevărului istoric de către stăpânii vremelnici ai acestei părţi din pământurile româneşti. Vremelnici unii şi tot aşa şi alţii, creştini doar cu numele, siluind istoria şi răstignind glia strămoşilor noştri, n-au vrut să ştie niciodată de adevăr, căci mereu şi-au asumat ingratul rol de a dicta, de pe poziţia de stăpân, propriul „adevăr”. Din păcate, în cazul Bucovinei, misiunea a fost facilitată de boala dezbinării chiar în rândul celor care ar fi trebuit să poarte la vedere şi cât mai sus stindardul tricolor al speranţei de izbăvire, nimeni alţii decât intelectualii. G. Tofan e revoltat în scrierile sale de faptul că aceştia, în majoritate, s-au separat de mulţimea celor mai greu încercaţi şi s-au abandonat unei periculoase somnolenţe patriotice. Omul de cultură şi ilustrul pedagog al neamului apelează la un moment dat la cuvinte ce caracterizează situaţia din ţinut, aparţinând unui confrate, plecat între timp la Domnul. E vorba de Mihai Teliman şi de următorul fragment: „La noi, românii bucovineni, spiritul de castă este atât de admirabil dezvoltat, încât mumiile Egiptului, dacă puterea divină le-ar trezi la o nouă viaţă şi dacă direcţiunea Căilor Ferate le-ar da bilete gratuite până la Bucovina, ne-ar invidia în toată puterea cuvântului” (s.a.), iar autorul adaugă, în pagina următoare, cu obidă: …intelectualii ruteni sunt mult mai naţionali, mult mai activi, mult mai uniţi şi mai hotărâţi în urmărirea idealelor lor (…). Explicabil, cel puţin în privinţa celor din urmă, care vor şi ţin cu tot dinadinsul să fie… cei dintâi! Simţindu-se (totuşi!) venetici, ei îşi pun în plan să-i întreacă pe autohtoni prin orice mijloace, inclusiv prin agresivitate (pe primul loc e scopul), având în vedere anihilarea genei românismului a populaţiei autohtone pentru a-i deposeda de drepturi şi pentru a se înstăpâni peste Casa dezbinaţilor.
- Tofan semnalează, în completare, un alt aspect extrem de grav: la nivelul anului 1907, în această parte a teritoriului românesc, 80% din bărbaţi sunt analfabeţi, procentul fiind cu 10 mai mare la femei, pentru ca apoi, după ce trage acest semnal de alarmă, să vină cu o firească soluţie: …e necesară o mare acţiune culturală în favorul maselor, dacă voim să ieşim teferi din înverşunata luptă ce se dă pe acest colţ de pământ de un timp încoace, acţiune unde un rol deosebit ar trebui să aibă preoţimea şi învăţătorimea, pe lângă cea de culegere a folclorului, expresia artistică a sufletului românesc.
Şi, dacă tot am ajuns aici, trebuie să amintim numaidecât că la sfârşitul secolului al XIX-lea un oarecare G. Alexici publică o istorie a literaturii române în limba maghiară unde se află scris negru pe alb că primii germeni ai literaturii artistice româneşti se află, ca şi poezia populară, nu pe sol românesc, ci în Transilvania cea aparţinătoare Ungariei. Totuşi nu este literatură poetică propriu-zisă, care să-şi afle aici punctul de plecare şi nici o producţie proprie, ci o literatură propriu-zisă de traduceri. O aberaţie născătoare de altele, prezente în lucrarea pomenită, descalificându-l pe autor şi împotriva cărora G. Tofan ia atitudine de om învăţat al vremii sale. În acest context, el nu se poate abţine să nu-i aducă un vibrant omagiu lui S. Fl. Marian: …o cinste şi onestitate cum rar se întâlneşte în zilele noastre (rara avis şi în continuare!), un caracter ferm, o inimă dreaptă şi iubitoare, o răbdare şi statornicie care singură nu poate numai explica numărul deosebit de mare de lucrări literare, ce le-a putut produce sub suferinţi destul de grele şi lipsit aproape de orice sprijin.
Era de aşteptat ca acest mare bărbat al Bucovinei eterne să scrie mai ales despre oameni jertfelnici întru apărarea neamului, printre care Grigori Filimon, de numele căruia se leagă marea mişcare de regenerare economică şi culturală a ţăranului român de aici, acesta fiind considerat un adevărat apostol al naţiei sale. Tot de aşteptat era ca G. Tofan să abordeze în scrierile sale şi problematica învăţământului. Astfel, în unul din articole se referă la sărbătorirea semicentenarului Universităţii din Iaşi, numindu-i acolo, pe bună dreptate, pe Al. I. Cuza şi M. Kogălniceanu bărbaţi providenţiali. Un alt material, apărut în aceeaşi revistă – „Şcoala” –, unde G. Tofan era redactor responsabil, laudă meritele de excepţie ale lui Spiru Haret, unul din făuritorii României de azi, făcând parte din bărbaţi ai României moderne cari pot pe drept cuvânt aspira la numirea de fondatori ai patriei. În altă parte, analiza foarte serioasă pe care o face învăţământului din Bucovina, în general, şi şcolii româneşti, pe districte, în special, îl conduce la câteva concluzii amare:
> guvernul austriac, desconsiderând caracterul naţional al ţării, înfiinţează peste tot şcoli nemţeşti;
> şcoala, prin directivele primite de la centru, procedează permanent la deznaţionalizare, cu o urmare dezastruoasă – slăbirea progresivă a conştiinţei naţionale;
> apariţia unui cetăţean nou care, şcolit într-o limbă străină, o va îmbrăţişa mai degrabă pe aceasta, de pe urma căreia îşi poate trage niscai avantaje imediate.
Încheiem cu un fragment din articolul Bucovina, apărut în ziarul „Ardealul” din Chişinău (3 dec. 1917), mărturie a unui neostoit zbucium: A fost odată cuib de viteji moldoveni, avantgarda Moldovei la graniţa Poloniei, urmaşii acestor viteji îi poporul românesc de azi al Bucovinei şi cu o interogaţie cutremurătoare: Sfânt pământ al copilăriei mele, izvor nesecat de frumuseţi şi amintiri, ce s-a ales din tine? E de crezut că fiecare din cei trei truditori, citind aceste răscolitoare cuvinte, au scăpat măcar câte o lacrimă, căci întrebarea rămâne…
Comentarii