Trei foşti studenţi filologi din prima generaţie de la Sorbonica suceveană mai fac umbră pământului – Silvestru Pînzariu de la Siret (călător harnic prin lume), Emil Simion din Suceava (mânuitor sau poate mântuitor al cuvintelor) şi Ioan de la Râşca (cel care semnează prezenta cronică la Adevăruri în catrene, volumul al II-lea).
…Emil Simion e un neliniştit. Aşa a fost toată viaţa, mai ales când a condus şcolile din Udeşti („girectorul nostru e bărbat frumos”, a constatat atunci un elev). Urmarea? Filologul a intrat în forţă pe tărâm literar, publicând în 2009 nu mai puţin de cinci cărţi (versuri, proză scurtă şi un roman). De atunci, au venit alte 15 volume, mai toate premiate, autorul fiind încununat, în decembrie 2025, în cadrul SSB, cu distincţia „Opera omnia”. Recent, a scos un al doilea op de epigrame intitulat „Adevăruri în catrene” (Iaşi, Ed. Pim, 2026), primul fiind din 2023. Acesta de acum beneficiază de o aplecată prefaţă, „Epigrama ca reflecţie asupra istoriei de zi cu zi”, semnată de preşedintele SSB, poetul Al. O. Vintilă, cu o pertinentă observaţie, notând că realitatea e prezentă în catrenele lui E. Simion „într-o lumină filtrate de o luciditate căreia nu-i scapă nimic”. Ca om al cetăţii, el pare înzestrat cu bioantene speciale care îi aduc informaţii luând forma catrenelor polemice, mai mult sau mai puţin cordiale.
Volumul se deschide cu un motto din Voltaire: „Adevărul este veşnic. El nu are limite. Trebuie căutat şi în cele mai mici lucruri; altfel suntem înşelaţi în cele mari”. Din păcate (sau din fericire?) căutarea nu are nici ea limite, pentru că omului îi este imposibil să-l cuprindă. E ceea ce spunea Sf. Ap. Pavel (I Corinteni 13, 12): „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, (…) acum cunosc în parte (…)”. Oricum, epigrama ar trebui, în multe situaţii, să constituie, într-o societate normală, un semnal de alarmă pentru conştiinţe, (con)ducând la asanarea tarelor semnalate acidulat. În altă împrejurare, „când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni” (Ps. 11, 8), „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne…”, o scriere ca aceasta devine, în cel mai bun caz, un moment de distracţie, ca rezultat al virtuozităţii autorului, dacă nu cumva, un personaj sau altul, cu autosuficienţă, ar gândi pe loc „ăsta nu-s eu, îi vecinul de peste drum”, bârna şi paiul din ochi.
Referitor la cartea lui E. Simion, e de observat că cele aproape 300 de pagini conţin un întreg evantai de metehne, destule catrene având în vizor politicienii scăldaţi în apa Dâmboviţei. Mai întâi sunt surprinşi, în toată goliciunea lor, râvnitorii (Nerozia şi cu ura / Ţin deschise toată gura / Candidaţii se bârfesc / În stil dulce românesc), pentru ca apoi să-i aşeze pe un fundal mizerabil pe cei trimişi să ne conducă (În guvern, gâlceavă mare / Parcă-s câini în bătătură / Unii latră tot mai tare / Că-i democraţie pură…), iar „lătra-tul” se înfăţişează ca o şchioapă mărturie a stilului politicianist. Şi când te gândeşti că toţi aceştia provin dintr-o „Românie educată”, unde conceptul are nevoie de grabnică resuscitare: A început anul şcolar / Frecvenţa oscilează des / Ea creşte cel mai mult la bar / Cu chiulangiii ce-şi dau ghes! Doar poliţia îi mai strânge de pe acolo şi-i trimite la cursuri. Oare îi însoţeşte chiar până la uşa clasei, unde cei harnici îşi văd de pregătire? Tristă situaţie, mai ales că bacalaureatul a devenit o repetare a simulărilor, să nu-i streseze prea tare pe absolvenţi… De aici se recrutează „băieţii dăştepţi” pentru care cultura şi morala sunt total inutile: A primit un Lamborghini nou / Şi-o vilă pe-o ulicioară / De la mama soacră drept cadou / Din pensioara ei de boală… Sugestia de aici, unde acul e aproape invizibil, face loc imediat unei avântate suliţe: Se întoarce lumea pe dos / A uitat de legea sfântă / Mulţi cu sufletul hidos / După bogăţii s-avântă. E posibil ca unii să nu-şi aducă aminte de „legea sfântă”, însă tare mă tem că „uitucii” ignoră Învăţătura, nu vor să ştie de verbul a fi, cheltuindu-şi viaţa călare pe a avea, având impresia că sunt nemuritori. La fel se în-tâmplă cu cei care, ajunşi la o anumită vârstă, îşi trag La lumina zilei (titlul primului roman al lui C. Blănaru) neveste tinerele, ignorând că sunt urmăriţi de „ochiul dracului”: Se sărutau pe o băncuţă / Octogenar plin de parale / Ea, pisicuţă cu băscuţă, / Îl uşura la buzunare. Un alt viciu (medicii afirmă că e o boală) de neocolit pentru E. Simion e subjugarea faţă de Bachus: Întrebat ce mai lucrează / I-a răspuns că e tot harnic / Locu-ntâi el nu-l cedează / Că-i un iscusit paharnic!
Schimbare de registru. Sunt în carte şi câteva epigrame mângâietoare, acolo unde risipitorul de suflet se află în postură de rugător (Pune, Doamne, rost în ţară / Să dispară neghiobia / Pe duşmani scoate-i afară / Loc să-şi facă omenia!), consemnând evenimente culturale (Sărbătoare a ei carte! / Lume bună, sala plină / S-a vorbit deschis, cu fapte / Că Alis a fost… divină!), ori în ipostaza unei reverenţe, cum e cea în faţa fostului preşedinte al Academiei, Ioan Aurel Pop (M-a încântat cuprins de fiori / Cu vorba lui cea creştinească / Izvor de lumină printre nori / Pios în limba românească!).
Cum o cronică îşi are limitele ei, n-am consemnat decât o mică parte a bogăţiei ideatice din volum, cu gândul de a stârni zbârnăitoarea minţii eventualului cititor.
Comentarii