ION PARANICI cu un grupaj de poezii din volumul „Mersul înserării”, în curs de apariţie la Editura „Junimea” din Iaşi
Despre zbor
Se întorc din mituri
Şi îmi spun că zborul,
Cel uşor ca liniştea,
Nici azi nu vrea
Din aer să coboare.
Acolo, jos, sunt gânduri multe,
Nervii umblă slobozi
Printre oameni
Iar zboru-i doar
Subţirea umbră-a
Ceea ce-ar fi vrut să fie.
Piatră cu piatră…
În sacoşe de iută
Abia mai respiră faimoase nimicuri
Din viaţa numită bazar,
Iar în săli de-aşteptare-ale gării
Acum sunt păzite
De ochii în care nesomnul
E greu ca o lungă-aşteptare.
Dimineaţa de azi
S-a trezit mai devreme,
Pe chipuri s-anime nădejdi
Când acestea sunt doar adieri.
Povestea din gară
E-aceeaşi poveste,
Se-anunţă plecări şi sosiri,
Noi drumuri au capăt aici
Unde sângele-i viu sau adoarme.
Un vag Babilon de-ntrebări
E în sala cu aer stătut,
Peste toate – aşteptarea
Ca timpul să vindece
Lunecoase-amăgiri ale zilei,
Piatră cu piatră
Sănătos să se lege
În trup de fântână
Cu proaspătă apă.
Tresărirea aceasta de gând
E a frunţii căzute
Pe grele sacoşe de iută
În care, încet,
Se sufocă faimoase nimicuri.
Statuia emoţiei
Versu-i
Cumpăna prin care treci
Când vrei
Emoţiei să-i faci statuie,
Nesfârşite ploi şi-omături
Să-i ţină-n viaţă
Bronzul.
Adâncă-i teama
Greu ţi-a fost să-mi spui
Că pentru aripi
Nu-i de-ajuns văzduh
Pe cât o cere zborul,
Că paşii se clatină-n
Golul
Ascuns în prea dese-aşteptări.
În false glorii
Ţi-au plecat prieteni
Şi nu te-aud decât atunci
Când singur eşti
Iar lor le este bine.
Pomii-au mai rămas
Ca să-ţi citească ochii,
În ei să poată-afla
Cât de adâncă-i
Teama-n care ţi se pierde
Cea mai tânără-ntrebare.
Vârsta mării
Adolescenţa lunii
Lunecă-n înşelătoare ape,
În nisipuri
Vara şi-a dat foc.
La Vama Veche,
Orele nocturne-s
Albe şi nebune,
Când se pierde-n tineri,
Vârsta mării-i alta.
Nopţile, aici,
S-adoarmă nu mai ştiu.
De-ar veni…
Mâhnirea
Ţi-i semnul de carte
Pentru-o altă
Recitire a vieţii
În care doar dreptul
S-albeşti l-ai avut.
Şi dacă-ar veni bucuria,
Greu îţi va fi
Ca s-o poţi suporta?
Să-mi apăr pacea
Mai rea decât o grindină-i tăcerea,
Ştiam demult aceasta
Şi totuşi
Mă puteţi acum găsi
Într-un refugiu.
Pacea singur mi-o păzesc acolo
Pân’ va fi să ştiu
Că liniştea-i
Tristeţea unui loc
În care nu m-aşteaptă nimeni.
Semănate dacă-ar fi…
Să-ţi aperi
Fiecare literă din nume,
Ai învăţat să dai bineţe
Celor mai demult veniţi
Să vadă-n ce mai crede lumea asta.
Ai vrut, după aceea,
Gândul tău să nu se-nchege
Din nimicuri,
Că-s multe cele spuse
Şi fruntea e uimire-n faţa lor.
A încercat odată cineva
Să-ţi umilească litere din nume.
Semănate însă dacă-ar fi acestea,
S-ar auzi
Cum umblă prin pământ şi aer
Foşnetul de carte.
Comentarii