Matei Vişniec – 60
Ne-am cunoscut pe pragul unei librării. Pragul a fost de bun augur. Nu pentru că făcea parte din rama unei uşi între Oraş şi Cărţi, ci pentru că revela ca o prismă înfăşurată în scânteieri spectrale o perspectivă mitologică – zei şi eroi laolaltă, satiri şi nimfe, bachante şi aezi într-o nesfârşită rotire ludică ce se înfăţişează doar în Bibliotecă. Poate de aici viziunile eschatologice din Mitton, poate de aici definiţia credibilă a Infinitului a lui Borges, călător printre munţi de cărţi precum printre solitare blocuri şi statui „orbul cu luneta sub braţ”.
Apoi – în anii tineri – ne-am văzut de mai multe ori, în casa părintească din urbea rădăuţeană, urbe în care am absolvit liceul şi am întemeiat prietenii durabile. Aici Matei era înconjurat de congenerii săi artişti (câţiva mai vechi de vârstă): Traian Rotaru, Costel Butoi şi Traian Postolache, de literaţii Dana Hanceriuc, Daniel Piscu, Mălina Aniţoaie şi George Onica. Înaintea acestora era Ion Filipciuc, mentorul primelor zvâcniri lirice ale lui Vişniec, dascăl, fotograf, etnolog, editor şi… naş la vremea nuntirii lui Matei cu Andra. Cu Filipciuc, literatul Matei Vişniec a păstrat o relaţie filial-paternă; de aceeaşi afectivitate s-a bucurat şi mai bătrânul său amic, iconarul Teofil Dumbrăveanu, retras în anii ultimi ai vieţii în cinul Putnei sub numele monastic Teodot, cum e scris pe lespedea sa din „hotelul” anex al mănăstirii.
Cu aproape toţi cei amintiţi, Matei mi-a umplut ograda şi casa. Însoţindu-l, grupul zănatic, frenetic venea cu trenul de la Rădăuţi până la Ţibeni. Suiau toţi şi coborau dealul cu livezi ţintind de pe coamă poarta parohiei. Lui Matei îi plăcea vatra românească de sorginte maramureşeană de la Grăniceşti. Cum îi plăceau Horodnicul obârşiei mamei sale, dealul Osoi ori vetrele prietenilor dintre Bistriţa şi Satu Mare. La Grăniceşti bătrâna casă a auzit şi a văzut multe. Aici mi-am scris toate cărţile. Matei era surprins de nonconformismul acestei case, de „muzeul” din spaţiile ei generoase şi de amfitrion. Cunoscându-mi mobilitatea şi posibilităţile de exprimare prin scris, grafică, muzică, film, retorică, Matei le-a spus o dată convivilor aşa: „Hrehor, prietenul la care ne desfăşurăm reuniunea, este un mic renascentist”.
În casa aceasta au fost de-a lungul celor peste 30 de ani de apostolat rural nenumăraţi oameni de prestigiu: Mircea Ciobanu, Radu Cârneci, Ana Blandiana, Vasile Andru, Alex Ştefănescu, Dan David, Grigore Ilisei, Dimitrie Vatamaniuc, Margareta Labiş, Emil Satco, scriitori, pictori, istorici, filologi de la Iaşi, Suceava, Cernăuţi (v. monografia Grăniceşti, un sat sub pecete domnească, Ed. Timpul, Iaşi, 2014, p. 887-888).
Cândva l-am vizitat pe Matei la Bucureşti. În odaia sa de garsonieră am ascultat în lectura autorului câteva piese de teatru. Reţin că mi-a făcut atunci o impresie specială „Păianjenul din rană”. Şi că tânărul (copt pentru exil!), vorbindu-mi despre opţiunea sa pentru dramaturgie, a spus că „textele sale poetice ar trebui privite ca nişte mici piese de teatru”, ca sâmburi pentru viitoarele sale producţii pentru scenă. Atunci nu am vorbit despre mirajul străinătăţii. Tema însă a devenit obsedantă într-un dialog discret la Rădăuţi, după ce i-am relatat povestea unui apropiat al meu, ofiţer pe vas. Acel ofiţer, înainte de a pleca din ţară definitiv în America, a dorit să-l conduc la tren. Aşteptam pe peronul gării din Rădăuţi trenul de la Putna pentru Suceava. Înainte de a porni trenul din gara rădăuţeană, temerarul m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: „Nu ştiu dacă ne vom mai vedea vreodată. Când ajung îţi comunic. Până atunci nu vorbeşti nimic. Ştii numai tu – nici mama, nici tata, nimeni. Nu mă mai întorc”. Asta i-am spus lui Matei şi el m-a ascultat neclintit, cu ochii agitaţi după ferestrele lentilelor. M-a privit semnificativ. Ştiam că are încrederea în mine. Bănuiam că va pleca. L-am văzut interesat de strategii, trebuia evitat eşecul, mintea lui devenise „un câmp de luptă”. România era o uzină absurdă care fabrica zilnic „oameni-pubelă”. Despre „rezistenţa culturală în Europa de Răsărit sub regimurile comuniste” nu se putea vorbi acasă. Matei Vişniec a reuşit să plece. Cu câteva cărţi într-un geamantan şi cu un bilet pentru Nicolae Breban, după cum mi-a mărturisit în interviul-maraton tipărit pe două pagini în „Luceafărul” de Laurenţiu Ulici după ’90. Cam tot atunci, prieteniei mele cu Matei Vişniec i s-a dat un răspuns: Matei m-a invitat în cadrul unui lot de jurnalişti şi autori de literatură la Paris. Anxios, cu un adevărat „sindrom de panică în Oraşul Luminilor”, greu ne-am dezmeticit printre fuduii dâmboviţeni franţuziţi care reprezentau în colocviile Şcolii Internaţionale de Jurnalism de la Lille elita zdrobită de comunism. Între aceşti revoluţionari din Bucureştiul cenuşiu, unde s-au răsturnat toate corăbiile cu minte şi talanţi, eram neterminat şi hilar.
Cu Vişniec am întreţinut o frumoasă corespondenţă – plicurile sosite din Franţa au înscrise în antet majusculele instituţiei care l-a pus pe rădăuţeanul-parizian în legătură cu Lumea: Radio France Internationale. În Paris Matei a scris şi a ieşit vertiginos la scenă. A ştiut ce să facă cu talentul. A ştiut ce să facă cu străinătatea. Căci nu puţini dintre conaţionalii noştri emigraţi – notabili acasă – s-au pierdut iremediabil în Babelul cosmopolit din afară.
De la „Caii la fereastră” până la „Cine se teme de Hecuba”, scene din lume şi din România au relevat un potenţial creator modern care exploatează feţele ascunse ale banalităţii, angoasele existenţiale şi absurdul, teme experimentate de Beckett, Ionescu şi Astaloş, care sunt tot mai frecventate şi actualizate în abordările contemporane.
Matei Vişniec scrie şi rescrie parcă o singură piesă cu un singur actor (întruchipat cândva în „Oraşul cu un singur locuitor”). Personajul e numit de Huizinga homo ludens.
Jocul e plasmă şi substanţă – din joc vine scriitura şi din scriitură spectacolele (uneori parcă deprinse de text, inventate şi reinventate de fantezia neîngrădită a actorilor). Pentru Vişniec teatrul e peste tot. Şi în proza sa în care sunt rearhitecturate şi reconfigurate elemente necognoscibile în repertoriul pentru scenă – elemente de „teatru descompus”.
Acum, Matei Vişniec, mai interiorizat ca în anii primi ai succesului, are vârsta „Înţeleptului la ora de ceai”; stă faţă în faţă cu Timpul judecător ca Cehov faţă în faţă cu personajele sale din „Maşinăria Cehov”. Înţelege că a „încerca să fii Dumnezeu” e un rateu, că viaţa însăşi e un spectacol irepetabil în care râsu’-plânsu’ – ca feţele lui Ianus – joacă până cade cortina. Căci viaţa-i o ţopăială dintr-o bortă în altă bortă după constatarea lui Marin Sorescu. Şi fiind aşa înseamnă că şi gloria-i o deşertăciune (Transis gloria mundi). Căci nici gloria nu ne scapă de interogaţii. Mulţi autori se întreabă ce va rămâne din slava lor. Nu va rămâne nimic. Din Eclesiast, în Glosa eminesciană sunt toate răspunsurile. „Nimicul ne aduce,/ Nimicul ne reia” sta scris până nu demult pe-o piatră la umbra Mănăstirii Văratec. Când Hamlet se joacă în blugi mă îndoiesc că va rămâne ceva din truda şi măreţia sacerdoţilor Thaliei.
Va rămâne doar o lacrimă şiroind pe masca clovnului care a murit pe scenă strigând la poarta lumii:
Utopie
Utopie
Utopie!…
Comentarii