Cine ar fi zis că îndemnul lui Ion Heliade Rădulescu va fi din nou de actualitate! Deşi au trecut aproape două veacuri, iată că deţinuţii au găsit înţelegere la Parlamentul României care a preluat o lege dinainte de 1989 şi a „îmbunătăţit-o” de două ori pentru a le da o şansă să scape mai repede din puşcărie. Şi nu oricum, ci aureolaţi de „capodopere” (zice Becali!) realizate în stare de detenţie şi pe cheltuiala lor.
Ceea ce intrigă nu e faptul că arestaţii scriu, ci că Legislativul nu a găsit vreme să analizeze şi situaţia cărţii româneşti, a autorilor aflaţi în libertate, a scriitorilor, a savanţilor din biblioteci şi universităţi, situaţie mai nenorocită ca oricând, dar sare în sprijinul condamnaţilor cu bani. Numai cine n-a intrat de mult într-o librărie sau bibliotecă nu ştie că pe rafturi nu mai afli decât cărţile autorilor clasici şi consacraţi, traduceri în număr sufocant şi cam la întâmplare, alături de maculatura abjectă a celor bolnavi de autorlâc, scoasă pe bani proprii.
Veţi spune că, în fond, e vorba de a oferi şanse egale celor condamnaţi pentru diverse delicte, dar cine-şi închipuie că aceleaşi şanse le au scriitorii, poeţii, artiştii, oamenii de ştiinţă cinstiţi greşeşte de două ori. O dată că a scoate o carte de literatură sau ştiinţă contemporană azi este aproape imposibil în condiţiile în care editurile nu-şi asumă riscul de a le distribui şi a pierde banii, cartea fiind marfă greu vandabilă, şi, a doua oară, că, neavând fondurile necesare, autorii se lasă păgubaşi.
Legiuitorul a considerat la început că liberalizarea pieţei de carte va înlătura maculatura, nonvaloarea, dar evoluţia nu a fost cea aşteptată. Din contra. Pentru autorii fără bani publicarea unei cărţi a devenit o adevărată aventură. Fenomenul seamănă ca două picături de apă cu situaţia câinelui căruia i s-a dat libertate, nu şi mâncare. Nu ştiu dacă nu cumva legiuitorul a anticipat ce se va întâmpla, caz în care cinismul aleşilor a protejat cu bună ştiinţă indivizi certaţi cu legea, dar bogaţi, precum autorii de după gratii.
A doua scăpare la fel de cinică a legii este conceptul de valoare. Fireşte, fiecare are dreptul să scrie orice, dar aici era vorba de lucrări serioase, fie de ştiinţă, fie de artă, şi nu de petrecere plăcută a timpului. Probabil s-a mizat pe rolul editorului de carte, editor care azi e mai cu seamă om de afaceri: oricine plăteşte poate publica orice. În acest caz ar fi trebuit prevăzută o comisie responsabilă de valoare, corectitudine, profesionalism… Nefiind aşa ceva, ne-am trezit deodată cu peste 400 de „capodopere”, una mai „preţioasă” ca alta.
Despre calitatea „capodoperelor” se vorbeşte mai puţin şi în necunoştinţă de cauză. Acuzaţiile de plagiat, de plătire a unui „negru” pentru redactare, adică a unui scriitor, savant „anonim”, aflat în libertate, par să se confirme în cele mai multe din situaţii. Fireşte că „negrii” trebuie să răspundă în solidar în faţa instanţelor. Ceea ce nu vrea să însemne că după gratii nu s-au scris şi cărţi valoroase. Nu-mi vine totuşi la îndemână să le dau ca exemple, în semn de protest faţă de discriminarea autorilor fără mijloace pecuniare.
Cât despre recomandările date de personalităţi ale culturii şi învăţământului superior se pot spune două lucruri: cei ce au făcut-o pentru bani sau alte foloase pot fi anchetaţi de către DNA şi încadraţi la mită, dar cei ce au făcut-o cu bună-credinţă sau din spirit umanitar nu au nicio vină. În fond au respectat prescripţiile legii. De aceea vinovăţia ar trebui căutată şi în gestul legiuitorilor de a-şi favoriza colegii. Nu poate fi exclusă această intenţie în condiţiile în care destui autori provin dintre aleşi.
Revenind la titlu, a se observa că îndemnul lui Heliade a dat naştere unui fenomen destul de răspândit în România: parvenitismul, uzurparea unei calităţi dintre cele mai sensibile şi demne, aceea de scriitor, de autor de cărţi. Fiindcă scrierea unei cărţi presupune o clipă de geniu şi, uneori, zeci de ani de trudă. Mi-ar fi plăcut ca scriitorii-deţinuţi să le dea o lecţie tuturor profitorilor, dar legea i-a ajutat doar să scape mai repede de pârnaie.
Comentarii