Ce frumoasă te-ai gătit, natură, cu mantia-ţi albă! Dacă viaţa ne este dată să nu o risipim, atunci să o valorificăm la maximum, clipa care trece nu se mai întoarce şi e păcat să nu o trăim cu intensitate. Să iubim, să cântăm şi să ne încântăm sufletele, să călătorim şi să împărtăşim celor din jur, să sperăm, să dăruim, să învăţăm, să ne modelăm. Să luăm aminte la ce ne învaţă natura. Cât de darnică este ea.
Ultima duminică, înainte de Crăciun. Nu ne-am lăsat impresionaţi nici de ceaţă, nici de dimineaţa capricioasă. Nu doream decât să facem o plimbare, ca atâtea altele, pentru a ne dezmorţi după o săptămână de stres şi munci domestice. Ţineam să ne cheltuim energiile adunate în ultimul timp şi necheltuite benefic. Sau pur şi simplu virusul drumeţiei ne-a acaparat cu ani în urmă, ne-a pătruns în minte şi suflet. Tocmai de aceea nu lăsăm nici mintea şi nici sufletul să lâncezească. Iar despre ale trupului ce să mai zicem? Nu-l lăsăm pradă amprentei timpului.
Şi iar purcedem la drum. Unii cu beţe de schi, pentru sprijin sau pentru fortificarea muşchilor şi a încheieturilor. Alţii doar cu rucsacul în spate. De fapt, aceste amănunte nu contează, importante pentru toţi sunt buna dispoziţie şi compania plăcută între prieteni. Este bine cunoscut faptul că oamenii se întâlnesc din ce în ce mai puţin, comunică mai puţin. Este o alienare a unei societăţi în cădere liberă. Iar noi trebuie să ne salvăm. Şi o putem face susţinându-ne reciproc.
Păşim alături de un pârâiaş care curge şerpuind, pătrunde pe sub câteva podeţe de lemn şi ajunge încet printre casele ce stăpânesc marginea oraşului, înspre munte. Casa gălbuie de pe marginea dreaptă a pârâiaşului este tare cochetă. Acolo trăieşte o bunicuţă în vârstă. Un fir de fum iese pe coş şi se îndreaptă spre pădure. E atâta linişte în jur, doar paşii noştri pe zăpadă tulbură mersul lumii. Trecem tăcuţi dincolo de pârleazul ce desparte proprietatea particulară. Aici, astă vară, erau îngrădite văcuţele gospodarilor, din ce în ce mai puţine la număr. Cu ani în urmă, spre înserat, când se întorceau de la păşune, inundau uliţele mărginaşe. Era un tumult până târziu. Câte un muget răzbătea, ca un rămas bun sau pe mâine. Şi apoi liniştea serii devenea stăpână.
Acum atmosfera este alta. Albul zăpezii acoperă amintirile zilelor toride. Aerul rece inundă plămânii. Trecem atenţi peste pietre, peste firul de apă şi începem să urcăm. Mai dificil la început. Presiunea atmosferică ne apasă, respiraţia e mai sacadată, ritmul e mai lent, dar, treptat, ne obişnuim cu urcuşul. Mai facem câte un popas, mai stăm de vorbă, decidem exact traseul. Continuăm.
Constatăm că suntem singurii „exploratori”, cu toate că vremea e excelentă pentru drumeţie. De fapt, în peregrinările noastre întâlnim din ce în ce mai puţini montaniarzi. Motivele pot fi diverse. Poate lipsa acestor deprinderi din copilărie, lipsa unei educaţii în acest spirit, poate o comoditate ce se instalează stând în faţa unui televizor sau evadarea prin internet. Sau faptul că pe munte nu poţi să-ţi etalezi caii putere, ultimul răcnet al modei. Dar poţi să te îmbogăţeşti cu noi cunoştinţe sau să-ţi valorifici deprinderile dobândite. Cum poţi să te orientezi dacă te rătăceşti, care sunt munţii ce te înconjoară ori îi zăreşti în depărtare. Ce animale mai trăiesc în pădure, ce plante benefice pentru sănătate descoperi, care e situaţia defrişărilor sau, pur şi simplu, descoperi oameni, preocupări diferite, experienţe trăite, poveşti vânătoreşti. Înveţi să respecţi natura şi legile ei. Eşti cu mult mai bogat sufleteşte când te întorci dintr-o drumeţie.
Traseul este deosebit. Zăpada se lasă călcată de bocancii grei. Urmele lăsate în spatele nostru dovedesc că înaintăm cu dificultate. Ne cufundăm în zăpadă chiar până la genunchi. Nu ne vine să credem că a nins atât de mult, cu toate că se vorbeşte mereu de încălzirea globală.
Ne bucură nespus că în drumul nostru descoperim o sumedenie de urme de cerb, de căprioare, de ciute. Chiar frecvent sub brazi se văd locurile unde au rămas peste noapte, unde îşi au culcuşul. Multe tufe de iarbă, de afiniş, erau fără zăpadă, semn că au oferit hrană erbivorelor.
Nu lipsite de importanţă erau urmele lăsate de vietăţile mai mici ale păduri. Iepurii şi veveriţele. Nu le-am zărit, dar simţeam că sunt pe undeva prin apropiere, deoarece instinctul de apărare le făcea să nu se arate unor posibili duşmani.
În schimb, am auzit atât de multe poveşti, întâmplări trăite de cei care colindă munţii de ani buni. Cred că trebuie să fie impresionant să vezi la câţiva paşi de tine cum trece nestingherită o turmă de porci mistreţi, cu cel mai puternic în frunte, urmată de purceii care se înghesuie pe cărare după mamele lor. Să vezi colţii fioroşi care scurmă în trecere pământul şi să-ţi imaginezi cum ar fi dacă s-ar îndrepta spre tine!
Făcând din când în când câte un scurt popas ne-am împărtăşit momente de care aproape s-a uitat, multe din ele deosebit de hazlii acum. Atunci destul de dramatice. Ştiţi cum e să fii aproape faţă-n faţă cu un urs? Un prieten al nostru aproape a înlemnit de frică. Acum povesteşte râzând cum voia să strige, dar se pare că îi pierise vocea. Orice efort era zadarnic. Părul de pe cap i se părea că-i ridicase căciula. Nu mai putea să păşească. Deşi ursul nu avea treabă cu el. L-a privit şi i-a întors spatele, spre fericirea tânărului de atunci. Acum suntem în siguranţă, urşii s-au retras în bârlog, chiar dacă temperaturile lasă de dorit.
Doar veveriţele sprinţare se arată jucăuşe printre crengile de brad. Zăpada se scutură în urma noastră, ca şi cum, în jocul lor, ne urmăresc.
În această ambianţă plăcută înaintăm spre o căsuţă părăsită în perioada iernii. Un gard stă de pază până la primăvară, sau chiar până la vară, când stăpânii se întorc. Nicio urmă pe zăpadă. Deschidem poarta, facem câţiva paşi şi intrăm în pridvor. Şi aici, ca la orice cabană, găseşti lemne. Dacă se întâmplă ca dintr-un motiv oarecare să fii nevoit să înnoptezi aici, ai posibilitatea să te încălzeşti. Este un gest pe care oamenii de la munte îl fac pentru călătorii inopinaţi. Am făcut fotografii. Căsuţa din bârne puternice, cu ferestre mititele, mai rezistă încă în timp. Nu se ştie cât de în vârstă sunt stăpânii săi. Cu nostalgie ne îndepărtăm de căsuţa de poveste.
Brazii maiestuoşi ne cheamă. Ştim că nu departe, aproape de vârful muntelui, ne aşteaptă brazii seculari. Mai există asemenea exemplare, şi pentru fericirea de a fi contemporan cu ei merită să înfrunţi şi vântul, şi ceaţa, care se înteţesc. Coroana lor e extraordinară. Crengile sunt atât de ample, încât ai senzaţia că te cuprind braţe nemărginite în generozitatea lor. Sperăm că n-o să-i vină cuiva ideea de a-i tăia. Sunt adevărate monumente ale naturii.
Ceaţa ne copleşeşte tot mai mult. Umezeala ne pătrunde. Începem să coborâm. Călcăm prin zăpada neumblată, pe un alt traseu, mai abrupt. Vrem să ajungem la izvorul de apă minerală. Printre brazi, pe potecile pe care le bănuim numai, ajungem la pârâul pe care l-am abandonat de câteva ore bune.
Însetaţi de oboseala urcuşului şi coborâşului, ne abandonăm la buturuga din care izvorăşte apa dătătoare de viaţă. De zeci de ani, oamenii beau apă de aici. De curând a fost reamenajat de persoane binevoitoare. Bule de bioxid de carbon ies frecvent la suprafaţa apei. Iar urmele fierului, de culoare arămie, rămân în firul de apă care curge din buturugă, surplusul, prinosul, ce se îndreaptă spre pârâul cel mare. Ne astâmpărăm setea.
Mulţumiţi sufleteşte, bine dispuşi, ne îndreptăm spre drumul cunoscut deja, care duce spre casă. Ne despărţim de zăpada benefică pentru trup şi suflet cu gândul să ne reluăm obiceiul de a drumeţi, după sărbători.
Până atunci aşteptăm mirosul de cozonaci şi de sarmale să ne inunde casele, iar colindele să ne inunde sufletele.
Prof. JENICA ROMANICĂ,
Vatra Dornei
Comentarii