„Mi-e teamă de moarte. Este o taină pe care nu sunt în stare încă s-o înfrunt… Mi-e frică, nu de Dumnezeu, ci de absenţa lui Dumnezeu!” (Octavian Paler)
Poporul, în înţelepciunea sa colectivă, se roagă şi zice: „Dă-i, Doamne, românului mintea ce de pe urmă”, după care nutreşte speranţa că va face El, oareşce, ca să ridice povara neghiobiei ce este îngrămădită peste capul său de către diriguitorii elitişti care se aleg la momente de cumpănă ca să arate calea de urmat. Numai că se întâmplă câteodată ca aceştia să ne surprindă cu mărturisiri care „te lasă cu gura căscată” încât să te întrebi: Oare până acum nu şi-a dat „’mnealui sama” că va nega ce-a susţinut cu atâta tărie până mai deunăzi ca fiind vârful înţelepciunii şi acuma a cam întors-o?
Uite, bunăoară, un contemporan al nostru, plecat dintre noi în anul 2007, Octavian Paler, cel ce se mândrea cu scepticismul său filosofic, a trebuit să recunoască într-un interviu că nu era tocmai de lăudat ceea ce până atunci susţinuse şi a zis: „Nu mă mândresc deloc cu faptul că sunt considerat un sceptic. Scepticismul este o infirmitate… Ce mai pot spera acum? Să-L rog pe Dumnezeu să fie indulgent cu mine…”. (http://adevărul.ro/cultura/carti/ultimele-gânduri-octavian-paler-mi-e-frică—absenţa-lui dumnezeu)
Târziu maestre, dar mai bine decât niciodată, că Dumnezeu este mult milostiv şi bun, iar faptul că a venit şi frica este un fel de început că, în sfârşit, s-a ajuns la dreapta cugetare. Da, şi este un adevărat paradox, absenţa lui Dumnezeu înfricoşează mai mult decât prezenţa Lui. De ce? Pentru că prezenţa Lui îl înconjură pe om în iubire şi chiar dacă omul cade, el se poate ridica, deoarece, aşa cum spunea Mitropolitul Antonie al Ardealului, este înlăuntrul cercului, adică înlăuntrul iubirii dumnezeieşti, cea care reprezintă elementul definitoriu prin care primeşte iertarea. Or, absenţa lui Dumnezeu anulează orice posibilitate ca omul să se mai ridice, şi atunci este cuprins de frică.
Sunt convins că Maestrul de care vorbesc a conştientizat acest aspect şi „a dat-o întoarsă,” adică a văzut că nu este de şagă dacă rămâne în exteriorul iubirii lui Dumnezeu şi frica, mă gândesc, i-o fi fost sfetnic bun, pentru că şi-a văzut, în sfârşit, infirmitatea conceptului cu care a trecut prin viaţă.
Da, Bunul Dumnezeu i-a dat această clipă de întoarcere, dar dacă chemarea de a trece din viaţă ar fi fost mai devreme? Dacă n-ai fi cugetat mai devreme la moarte? Să fi citit, oare, să nu fi citit, versurile lui Vlahuţă? Iată mărturia lui cutremurătoare:
„Însă, uite, mă-nspăimântă întunericul de veci,/Ne-ntreruperea acestei linişti împietrite, reci:/Să nu mai revin în viaţă niciodată?… Niciodată?…/E grozavă vorba asta!… Limbă nemaidezgheţată,/Humă nemaiîncălzită de simţiri şi de idei!/Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei.”
Dar când este moartea veşnică? Când provoacă frica şi ce se poate face pentru a privi moartea-n faţă cu chipul senin? Păi, moartea este veşnică numai într-un singur caz, acela în care cineva decide să-L refuze pe Dumnezeu! Ce motive îl fac să ia această decizie nu-i greu de răspuns, pentru că se include în acceptarea fără rezerve a ofertei diavolului de care aminteşte Evanghelia: „Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie (Matei IV, 9) şi acceptând aceasta îndată începe un „jug străin” cu principii noi, posesive şi pătimaşe care definesc viaţa doar ca existenţă a tuturor fiinţelor vii, dar la nivel biologic, nu şi în devenire, aşa cum a fost omul creat, adică „cu duh de viaţă” (Gen. VII, 15).
Când vezi lamentările unora cum că propunerile de a „trece în barca satanei” au la bază „principiile şi drepturile omului,” potrivit cărora fiecare este propriul stăpân şi face ce vrea cu viaţa lui, primul gând care vine în minte este acela că individul este stăpânit de o prostie crasă, soră cu dobitocia, dar nici măcar atât, pentru că dobitoacele vieţuiesc instinctual şi nu calcă legile firii niciodată. Stau şi-mi zic: Doamne, Dumnezeule, oare ne vei feri de „prostul harnic care nu face pauză în gândire niciodată?” Oare când va deschide Cartea Adevărului, adică Sf. Scriptură, ca să descopere care este voia Ta pentru om? Ce simplu spune Solomon: „Omul nu este stăpân pe duhul său de viaţă, ca să-l poată opri; la fel nu este stăpân pe ziua morţii şi în această luptă nu încape amânare. Nelegiuirea nu va scăpa pe cel care o săvârşeşte” (Eclesiast VIII, 8). Filosoful de mai sus a înţeles că cele două realităţi sunt total divergente: Dumnezeu cu ale Sale şi ai Săi, diavolul cu oferta de stăpân mincinos, pentru că el nu are nimic de oferit, nu-i stăpân pe nimic şi doar vinde iluzii ca pe cât mai mulţi să-i adune în jurul său: face spumă la gură ca să strice Legea lui Dumnezeu. Octavian Paler ajunsese, în sfârşit, la concluzia că „a crede este un dar şi un har,” iar aceştia „se dau de ceasul morţii” ca să ne limiteze la statutul de iraţionalitate, refuzând chipul şi asemănarea cu Dumnezeu.
Vedeţi, am spus statut de iraţionalitate şi nu altfel, pentru că nu vreau să înjosesc vieţuitoarele lumii acesteia, care „au fost făcute bine, foarte” (Gen) şi nu trebuie socotite dobitoace în sens peiorativ, că dacă ar fi să aleg între regnul dobitoacelor care vieţuiesc după voia lui Dumnezeu, mă înscriu şi eu între ele să-I împlinesc voia pentru care am fost zidit, adică să mă ridic treaptă cu treaptă spre asemănarea cu El, purtându-I chipul cu cinste. Dar, mă rog, în ce categorie se pot înscrie cei care refuză împlinirea voii lui Dumnezeu? Ei ce sunt? Sunt liberi cum se laudă sau jugul lor este atât de greu încât se înspăimântă de veşnicia morţii?
Trăim astăzi în paradoxul lui Andre Malraux: „Când dreptatea n-are putere, puterea are dreptate” şi din aceasta „se inspiră” cei care obligă un popor creştin să accepte în viaţa sa aberaţiile păcatului ca valoare câştigată prin aplicarea drepturilor omului. În raport cu ce, boieri ’mneavoastră? De ce nu socotiţi drepturile omului în raport cu Dumnezeu? Şi de ce, mă rog, drepturile omului sunt mai valabile în raport cu satana? Eu cred că la mijloc este ceva putred, da’ nu-i vorba de Danemarca, sau, ştiu eu, poate chiar… că pe acolo lucrurile stau cum stau, dar nu-i treaba mea să judec, pentru că Dumnezeu „toată judecata a dat-o Fiului!” (Ioan V, 22)
A început un an nou şi tot românul îl vrea bun şi cu belşug de roade, dar va fi aşa dacă zice Dumnezeu da! Mă îngrozeşte însă gândul că se vor întâmpla lucruri neplăcute pentru fiinţa neamului meu ortodox. Da, da, mă îngrozeşte, şi pentru acest lucru accept rugăciunea unui epigramist, mă alătur lui şi zic: „Doamne dă-ne, bunăoară, /Sănătate cât se cere, /Dar gândeşte şi măsoară, /Când dai prostului putere…” (http://www.citatepedia.ro/index.php?id=52482, epigramă de Gheorghe Ion Păun) că tot spuneam despre ei că nu fac pauză în gândire. Dom’le, încep să cred că se lucrează după un plan prin care se propune Poporului Român Ortodox o sinucidere duhovnicească colectivă prin acceptarea voii satanei de a-i „vârî cu forţa pe gât,” vorba unui frate slujitor, toate ingredientele imoralităţii ca principii de „viaţă liberă,” adică liberă de Dumnezeu, dar sub jugul satanei. Păi, dacă înlocuiesc „jugul lui Dumnezeu” care mă lasă liber ca să-I accept voia sau nu, dar îl înlocuiesc cu jugul satanei, care va aduce lipsurile de care vorbeşte Scriptura, că „s-a bucurat” fiul risipitor în ţara îndepărtată, de a ajuns să cerşească din mâncarea porcilor, atunci „ce brânză am făcut?”
Al. Vlahuţă, la începutul poeziei din care deja am citat, spune aşa: „O, dar e mişelnic lucru singur zilele să-ţi curmi!/Ce cumplit îmi vânturi mintea, şi cu ce-ndârjire-mi scurmi/Noaptea gândurilor mele, Moarte când îţi stau în faţă!/Simt că-nnebunesc… Mă tulburi. Fugi cu neagra ta povaţă!”/…/Ţi-i zadarnică ispita, Moarte, o, degeaba-mi scurmi/ Şi-mi mai vânturi mintea, ‘n lături, fugi cu neagra ta povaţă!/Înaintea morţii mele moartea dragostei de viaţă.”
Anul acesta vrem să fie „al dragostei de viaţă,” dar de viaţă veşnică în lumina lui Dumnezeu, un an în care „lucrul mişelnic” să înceteze, ca să trăim liberi de păcat în pământul nostru strămoşesc, şi când spun liber de păcat se înţelege că trebuie să fie liber şi de propunerile bazaconice care tulbură sufleteşte pe toţi. Să fii nevoit să iniţiezi modificarea textului constituţional privind familia, cum că este formată „dintr-un bărbat şi o femeie,” este de-a dreptul revoltător, nici măcar n-ar fi trebuit deschisă o astfel de discuţie. Şi totuşi, în neruşinarea lor, văzând că am făcut şi acest lucru, au sărit cu gura pe noi, cum că Biserica se amestecă în treburile lor. Păi, nu ne amestecăm. Nu vrem să ne amestecăm, dar ne amestecaţi voi cu drăcoveniile voastre! Poate anul acesta ne veţi lăsa în bună pace ca să trăim cu nevoile noastre, cu bunele pe care Dumnezeu le primeşte şi cu relele pe care tot El ni le iartă de ne vom îndrepta. Avem nevoie anul acesta să fim lăsaţi în pace cu viclenia politicească privind spiritualitatea acestui neam oropsit până la Dumnezeu. Nu ne mai împuşcaţi cu „glonţul de argint” al felului acesta de libertăţi…
Ţinând-o tot aşa vă veţi împuşca singuri în piciorul de bază al democraţiei de care vă mândriţi atât de mult. Mai terminaţi cu prostiile şi apucaţi-vă de lucruri serioase, că a venit vremea, nu credeţi?
Pr. IONEL FILON
Comentarii