La 6 decembrie 1915, lovit de criza economică care-i clătinase puternic afacerile, epuizat de permanenta sa hărţuire (mai ales) de către fraţii bucovineni şi înfrânt de bănuiala că ar fi spion austriac, extraordinarul personaj care a fost Em. Grigorovitza îşi punea capăt zilelor. Se împlinesc deci o sută de ani de când remarcabilul bucovinean părăsea lumea aceasta pentru un loc sărăcăcios din cimitirul Bellu.
În cei 58 de ani, cât a trăit, Emanoil a lăsat urme adânci pe ogorul Bucovinei, de la Horodnic, la Storojineţ şi Cernăuţi, dar şi pe al restului ţării – la Iaşi şi Bucureşti.
Bunicul său, Irmolai Zub din Horodnic, a avut doi feciori mai răsăriţi: Zaharia, fost vornic în sat, după care a rămas fântâna cu ciutura de la intersecţia drumului Marginei, cu drumul cu cireşi al Horodnicului, dispărută de vreo 20-30 de ani, şi Vasile, învăţător la Storojineţ, unde Em. (aşa îşi va semna cărţile) copilăreşte. Ultimul îşi va schimba numele în Grigorovici şi va avea doi fii: pe Emanoil (care, dascăl fiind prin Cehia, îşi schimbă şi el numele în Grigorovitza) şi pe George, viitorul medic şi şef al social-democraţiei româneşti, până va pieri în temniţele comuniste.
„Eată Creangă al Bucovinei” avea să exclame un contemporan, povestirile lui Em. înscriind adânc în memoria cititorului viaţa românească sub puterea imperiului, una neexultând de fericire, ci fie rezistând presiunilor deznaţionalizatoare ale austriecilor, fie pliindu-se astfel încât rânduiala cea adâncă românească să fie ferită de cizma cezaro-crăiască. Nu a luptat pe fronturi deschise împotriva ocupantului, dar opoziţia sa faţă de acesta a fost clară, imposibil să se exprime într-o trădare de ţară în vremea începuturilor Primului Război Mondial, cum a fost acuzat. El stătea în calea intereselor unor bucovineni orgolioşi şi necruţători şi n-a fost iertat.
Întreaga sa operă este una profund pro-românească. Asta nu l-a împiedicat să respecte valorile neamţului, să-i înveţe la perfecţie limba (se descurca poliglotul în 11 limbi, fiind şi „profesorul de ruseşte” al principelui Ferdinand, viitorul rege întregitor), să scrie despre vârfurile literaturii sale, să se încumete să intre în limba germană veche, căutând urme româneşti în „Cântecul Nibelungilor”, de exemplu, să elaboreze o întreagă sistemă de manuale de germană, din primele clase până la cele de liceu, încât putem afirma, cum am făcut-o în monografia consacrată prozatorului, că este primul germanist din spaţiul cultural românesc.
Comentarii