Spectacol
Turneul Manifest pentru Dialog a ajuns şi în Suceava. ANTISOCIAL, un spectacol produs de Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu şi de Departamentul de Artă Teatrală al Universităţii „Lucian Blaga din Sibiu, a reunit elevi, profesori, părinţi (şi nu numai) în sala mică a Casei de Cultură a Sindicatelor din Suceava.
Spectacolul este semnat de Bogdan Georgescu, iar actorii din distribuţie sunt masteranzi ai Departamentului de Artă Teatrală al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Cristina Blaga, Paul Bondane, Anton Balint, Călin Mihail Roajdă, Alexandra Şerban, Cristian Timbuş şi Maria Tomoiagă. Întreaga echipă de la Sibiu (completată de Luminiţa Puiuleţ, managerul proiectului, asistentul de regie Vlad Bacalu şi de consultatul artistic Claudia Domnicar) merită un ropot de aplauze încă de la începutul acestui material.
Inspirat de un caz real, ANTISOCIAL este un spectacol desăvârşit care, într-o manieră minimalistă, simplă, fără artificii, subliniază o stare a societăţii şi transmite un mesaj clar. Actorii au fost excepţionali, ieşind dintr-un rol şi intrând în altul, cu o uşurinţă şi naturaleţe debordând de profesionalism şi talent, meritând cu vârf şi îndesat cele trei rechemări la scenă.
Genialitatea piesei constă în aceea că prezintă atât de frumos, de limpede trei situaţii, trei perspective, trei abordări ale unei singure probleme. Din însăşi arta cu care este realizat spectacolul ies la iveală rând pe rând soluţiile, dar e nevoie de deschidere. Nu vreau să fac o analiză a spectacolului, nu vreau să-l disec, nu vreau „să strivesc corola de minuni”, vreau doar să subliniez că, dincolo de arta spectacolului, dincolo de marea realizare ca piesă de teatru, ANTISOCIAL are o imensă valoare socială şi educativă, care creează punctul de pornire şi cadrul de discuţii, de dezbateri, de analiză şi de găsire de soluţii.
Dezbatere
Dezbaterea de după spectacol a fost moderată de Vlad Tăuşance, care, alături de Bogdan Georgescu, autorul piesei, au provocat sala la discuţii.
Conflictul dintre generaţii a existat şi va exista întotdeauna, criza sistemului educaţional pe fondul unei crize sociale completată de o criză a sistemului de valori este o stare de fapt şi necesită analiză şi creare de soluţii. Adolescenţii au fost, sunt şi vor fi nişte rebeli. Forţa tinereţii lor, intempestivitatea, entuziasmul, naivitatea, toată gama de trăiri care-i ia cu asalt şi pe care o gestionează fiecare în felul lui îi face să fie frumoşi. Adulţii, cu autoritatea experienţei, îi tratează cu condescendenţă sau cu înţelegere, după caz. Comunicarea este cheia, dar este o cheie buclucaşă, o cheie greu de folosit. Dezbaterea de după spectacol a dovedit-o.
Îmi pare rău că nu am avut ocazia să asist la toate dezbaterile (şi să văd piesa de tot atâtea ori) şi să văd reacţiile tinerilor din celelalte oraşe prin care a trecut turneul Manifest pentru dialog. Suceava (prin problemele pe care le-au ridicat şi mai ales modul în care au făcut-o) nu m-a surprins.
Termenul „comunicare“ este foarte des folosit şi de cei tineri şi foarte tineri şi de cei mai puţin tineri. „Nu pot să comunic cu profesorii“, „Nu pot să comunic cu propriul meu copil“. „Nu există comunicare între părinţi şi profesori“. „Nu există comunicare” sau „Comunicarea este defectuoasă”. „Comunicarea” este o problemă în sine. Am auzit punându-se problema şi la nivel de orgolii „De ce să comunic eu cu ei (părinţii), să vină ei să comunice cu mine!” şi bineînţeles există şi reversul. Se arată cu degetul ba către profesori – că sunt învechiţi, că nu se adaptează la nevoile noilor generaţii, ba către părinţi – că nu îşi înţeleg copiii şi nu ştiu să îi ajute să-şi gestioneze problemele, ba către copii (elevi) – că nu ştiu să-şi puncteze problemele, că nu ştiu să-şi exprime nemulţumirile şi aşteptările. Să găsim vinovaţii! Şi ce facem cu ei? Îi forţăm să vadă realitatea, care realitate?, a cui realitate?
Comunicarea pare (uneori) a fi un dat, un drept care ţi se acordă sau de care eşti privat. Şi întotdeauna când nu eşti mulţumit de rezultat, e vina celuilalt. Nu mai e un proces în care sunt implicate mai multe părţi. Nu mai contează nici mesajul (uneori), contează doar să fie (dar, totuşi, să fie şi bună).
Dezbaterea mi-a stârnit un vârtej de gânduri, de întrebări, de nelămuriri, de îndoieli. Nefiind nici adolescentă, nici părinte, nici profesor, încerc, totuşi, să privesc lucrurile din tot atâtea puncte de vedere. Am un puternic sentiment că de fapt nu se ştie foarte bine ce se vrea, ceea ce face foarte dificilă provocarea de a cere acel ceva, ceea ce practic blochează căile de comunicare. S-ar vrea o bună comunicare cu profesorii şi în afara orelor, în pauze, s-ar vrea o relaţie mai prietenoasă şi o distanţă mai mică între elev şi profesor. S-ar vrea o comunicare eficientă între profesori şi părinţi, dar fără ca elevii să se simtă urmăriţi şi pârâţi, fără să li se lezeze drepturile. S-ar vrea o comunicare bună între elevi şi părinţi. Până aici totul e foarte bun şi frumos. Comunicare să fie! Mie nu mi-e foarte clar (şi recunosc, e doar problema mea) ce ar trebui sa însemne concret această sfântă comunicare, ce vor elevii să le comunice profesorii mai mult decât materia, informaţia (pe care aceştia ar trebui să o transmită şi ar trebui să o facă foarte bine) din timpul orelor de curs, ce înseamnă şi la ce se referă de fapt această nevoie de comunicare în pauze, sau în orice alt moment în afara orelor; ce aşteaptă fiecare de la celălalt pe acest tărâm nebulos al comunicării (elevii de la profesori şi părinţi, părinţii de la profesori şi copii, profesorii de la elevi şi părinţii acestora).
E drept că la o analiză atentă şi minuţioasă a discursurilor (tuturor categoriilor) începi să desluşeşti şi să întrevezi teme şi cu răbdare să le şi aprofundezi şi să găseşti soluţii.
Turneul Manifest pentru Dialog şi-a propus să aducă în sălile de teatru elevi, părinţi şi profesori, să declanşeze şi să susţină o dezbatere vie între aceştia, dezbatere care va continua şi pe pagina de facebook a turneului.
Comentarii