Din Cârlibaba, spre dreapta, urmezi firul apei, a Ţibăului. Te îndepărtezi treptat de sat, urmezi drumul betonat până la un punct, apoi drumul forestier şi îţi iese în cale un pod peste apă. Treci, te apropii de pădure, te opreşti, cobori din maşină şi te înarmezi cu voinţă. Voinţa de a urca până în vârf, la peste 1500 m altitudine.
Drumul pare domol la început, întortocheat prin pădure. De dimineaţă e răcoare. Iarba şi frunzele copacilor sunt umede de roua groasă. Nu brumase încă. Ne continuăm drumul. Ca din poveste ne iese în faţă o maşină de teren. Femeile, bărbaţii şi copiii erau îmbrăcaţi de sărbătoare, cu certitudine coborau la biserică.
Deci, drumul nostru trebuia să ajungă în locuri îndepărtate, unde mai vieţuiau oameni, cătunul Pleta. Da, semnele existenţei sunt evidente. Pe partea dreaptă, din loc în loc, printre brazi, mai departe sau mai aproape, aruncate la nimereală, sticle de plastic, saci plini cu resturi nefolositoare se înghesuiau în adevărate gropi de gunoi. Inconştienţă, rea-voinţă, lipsă de educaţie sau toate la un loc. O concluzie a noastră nu e suficientă pentru a remedia lucrurile.
În depărtare se aude lătratul unui câine, semn că ne apropiem încet de case probabil; credinţa noastră este întărită de o altă maşină care coboară precaut pe drumul strâmt, bolovănos şi aproape abrupt. Încet, umbra deasă se risipeşte şi ieşim la lumină. Ni se arată o privelişte mirifică. De o parte şi de alta a drumului, ca într-o poveste, răzleţite pe culmile dealurilor, case, fânare. Ţi se taie respiraţia de o aşa frumuseţe. O linişte parcă de început de lume domina împrejurimile. Privirile ni s-au întâlnit şi am înţeles cu toţii că alegerea făcută de dimineaţă a fost nemaipomenită. Nu puteam alege traseu mai pe placul inimii. Am rămas extaziaţi de tot ce ne înconjura. Fără exagerare, dragii mei! Ziua era extraordinară, soarele ne îmbăta cu strălucirea lui în prima duminică din octombrie. Cum a putut Dumnezeu să presare atâta frumuseţe în lume?! Şi nu e tot. Ne-am oprit şi am privit cum toamna a îngălbenit frunzele, cum a colorat în ruginiu mai departe pădurea, cum munţii din depărtare mai aveau un acoperiş de ceaţă. Deasupra noastră, cerul de un albastru intens, fără pic de nor, ne binecuvânta. Nu se poate o bucurie mai mare, dacă vrei să te îndepărtezi de cele lumeşti, decât să fii alături de prieteni şi o natură atât de primitoare.
Iubitorilor de munte le stă bine cu drumul. Ne mai întoarcem din când în când privirea de pe vârful Iedu, spre grădinile îngrijite la o aşa înălţime, la văcuţele şi viţeii ce păşteau în voie, la gardurile ce despărţeau proprietăţile şi ne continuăm urcuşul pe cărările în zig-zag, pentru a diminua din greutatea traseului. Ne mai tragem sufletul din loc în loc şi nu încetăm să ne minunăm. Parcă din senin, cineva, special pentru noi, astăzi ne-a scos în cale vârfuri ciopârţite de piatră, sub forme ciudate, sculptate, cizelate, dantelate. Am urcat şi am coborât unele care erau accesibile. Acolo îţi venea să strigi, să fii auzit şi văzut de universul întreg.
Scopul nostru era să ajungem pe vârful Ţapu Mare. Dar până acolo, câtă istorie. Atâtea tranşee din Primul Război Mondial… Pe aici, pe vârfuri de munţi, s-au dat bătălii grozave, ca mai târziu să se înfăptuiască România Mare. Contemplam cu mare smerenie urmele războiului. Câţi au luptat, câţi au trăit sau au murit, dispărut pe aici, peste vârfuri, în soare, în ploaie, în frig, în vânt năprasnic. Ne imaginam secvenţe nimicitoare, ne cutremuram la gândul că atâtea mame şi-au pierdut copiii, atâţia taţi nu şi-au mai văzut copiii. Se mai găsesc şi astăzi rămăşiţe, urme ale cazematelor. Unele săpate în piatră, altele betonate. Probabil aici se primeau sau trimiteau ordine de luptă. Aici erau probabil ofiţeri şi soldaţi, împreună sufereau de frig, de foame, de frică. Aici îşi trăiau sau îşi scurtau visele.
Ne-am adăpostit de vânt într-un tranşeu. Oare cine o fi stat în acelaşi loc acum aproape o sută de ani? Ce tânăr cu arma în mână ne-o fi apărat de duşmani? Întrebări dureroase , dar fără răspuns.
Am continuat să urcăm spre Ţapu Mare. Interesante sunt potecile şerpuitoare care îşi urmează nestingherite ascensiunea. Sus, în vârf, vântul era destul de nărăvaş. Era a toate stăpân. Am zăbovit o vreme şi am scrutat depărtările. Se distingeau drumurile ce duceau spre Izvoarele Sucevei, Pârâul Ursului, Vârful Tătarca şi, în toată splendoarea lor, Munţii Rodnei. Anemic era marcată înălţimea muntelui. Un băţ fără nicio inscripţie, înconjurat de câteva pietre, care-l susţineau în derâdere parcă.
Coborâm. Recunoaştem caracteristica spaţiului mioritic, deal-vale, deal-vale. Într-o ademenire ameţitoare ne chema celălalt munte, Ţapu Mic. Pe curba de nivel, adăpostiţi de vânt, prin tranşee, pe lângă alte cazemate ajungem în vârf. Poposim, respirăm adânc şi uimiţi descoperim la o aşa de mare înălţime lemne tăiate cu motoferăstrăul, aşezate ca la o casă de gospodari. Apoi un gen de acoperiş peste o stâncă, o încăpere amenajată primitiv. Aflăm cu stupoare că aici s-a adăpostit, nu de mult, bărbatul implicat în incidentul de la Iaşi. Povestea e cunoscută.
La coborâre ne îndreptăm spre izvorul ce în vară adăpa turmele însetate. Ne spălăm obrajii înfierbântaţi şi ne continuăm drumul. Soarele scăpăta încet spre apus. Un şarpe întârziat se strecoară din cărare prin iarba înaltă, nebăgându-ne în seamă. Genunchii ne cam stânjenesc din pricina pantelor abrupte şi a potecilor distruse de exploatările forestiere.
Suntem pe valea Ţibăului şi nevoiţi să trecem desculţi prin apă. Am crezut că e o glumă, dar nu aveam altă soluţie. Apa era destul de rece, pietrele alunecoase, iar picioarele ni s-au încălzit abia după ce ne-am luat bocancii. Drumul urmează cursul apei. Ţibăul era destul de vijelios. Apa se izbea de pietre ca apoi să cadă în cascade amenajate. Nu ştiu cât peşte mai rătăcea prin apa de munte.
O maşină galbenă cu roţi puternice trece cu nepăsare prin bălţi şi ne stropeşte cu nonşalanţă. Obosiţi după atâta drum, dar mulţumiţi sufleteşte am ajuns de unde am plecat. Ziua era pe sfârşite. Încet se aşază peste toate amurgul.
Prof. JENICA ROMANICĂ,
Vatra Dornei
Comentarii