…E toamnă, e foşnet, e somn… Da, dar mai târziu: deocamdată, atmosfera bacoviană este exilată într-o amintire tulbure, uşor ameninţătoare; amânăm cât putem certitudinea frigului, a ceţurilor, a ploilor de toamnă, fiindcă tabloul de început are culori vii, de la verdele încă neschimbat de brumă în aur şi purpură imperială, până la albastrul neasemuit care se bolteşte peste lumea noastră mică.
Venim din concedii, ne adunăm impresiile digitale-color (cine mai scrie astăzi despre zile însorite şi peisaje/ oameni/ locuri, când fotografiile sunt mai grăitoare decât mii şi mii de vorbe?), le împărţim cunoscuţilor şi necunoscuţilor de pe reţelele de socializare (mai ales lor, că e la modă să ai mutual friends/ unknown friends, ei te rabdă şi rareori te judecă sau, dacă o fac, ce mai înseamnă azi un like/dislike? – ca durerea în cot, are intensitate, dar trece repede, ca şi când n-ar fi fost), ne căutăm ritmul – uneori îl şi găsim –, dar, una peste alta, toamna intră în noi maiestuoasă, tandră, voluptuoasă, poetică, ei, da, desigur, câteodată şi bacoviană, adică purtătoare de nelinişti şi un acut sentiment al înstrăinării, acesta, însă, repede învins, fiindcă optimismul nu ne-a lipsit niciodată; râsu‘-plânsu‘ e de mult o atitudine specific mioritică, ne mândrim cu el, îl practicăm şi uite-aşa trecem mai uşor prin toamnă, prin viaţă, prin ceea ce ni s-a dat ori ni s-a luat.
E toamnă, monşer, a început şcoala, manualele sunt încă în tipografii, trecerea la învăţământul pe tabletă, întru veşnica uşurare a rucsacului din spatele copiilor, a rămas în fază de proiect, clădirile sunt încă în reparaţie, dar planşele au fost puse pe pereţi şi ele transmit o stare de bine, asigură zona de confort didactic şi parental. Cărţile de citire, câte au mai rămas vii şi întregi, vorbesc celor mici şi celor mari despre roade bogate, despre hărnicie şi succes. Unele texte vin de departe, de pe vremea când era bunica şcolăriţă, numai că, prelucrate postmodernist şi înviorate cu nume proprii din folclorul universal (Hassan, Saddam, Omer, Selim etc.) par nou-nouţe şi numai bune să educe în spiritul transeuropean al multiculturalismului şi al corectitudinii politice.
Revistele de literatură sunt pline de poeme geniale, de poeţi geniali care scriu pentru ei şi pentru posteritate, bibliotecile rămân în continuare goale – lumea bună, abia venită din concedii, se pregăteşte de simpozioane, sesiuni parlamentare, festivaluri şi pelerinaje la moaşte şi icoane făcătoare de minuni –, parcurile se umplu de nostalgici, iar tabloidele, mai numeroase şi mai „lecturate” decât cărţile de căpătâi, scormonesc prin vieţi, prin vorbe şi prea puţin sau deloc prin idei, căutând noi şi spumoase subiecte de scandal.
Când vine toamna, chiar înainte de căderea moleşitoare a ceţurilor, cel puţin pentru cei peste două mii de scriitori români „profesionişti”, în panere/la vedere se expune „recolta” de peste an: luări de poziţie în cestiuni arzătoare (fotbal, traseul sinuos al Simonei Halep, invazia lăcustelor siriace, mărirea şi decăderea imperiului merkelian, putiniada de vară, dar şi, local, naţional şi „patriotic”, aflarea legionarilor mai ales acolo unde nu au existat şi arderea cărţilor scrise de ei: în pieţe/pe tarabe virtuale); o înaintare în funcţie (grad), o lege controversată adăugată altor mii de legi controversate, o nominalizare la un premiu naţional ori internaţional, o carte, neapărat cea mai bună în comparaţie cu cărţile publicate de alţii, o bursă, o propunere de traducere, o invitaţie pe ici, pe colo, ba la noi, ba la străini, în sfârşit, tot lucruri bune, gustoase şi savuroase, asezonate cu veşti şi bârfeme, cum ar spune Luca Piţu, dacă ar mai fi printre noi. Veştile circulă repede, mai ales cele proaste: puţini sunt cei care n-au aplaudat defăimarea lui Cărtărescu, singurul nostru scriitor care ar putea avea una la un milion şanse de a primi, peste ani şi ani, râvnitul Nobel pentru literatură; veste – proastă pentru unii, bună rău pentru alţii –, ar fi curăţenia de toamnă din USR, care s-a lăsat cu suspendări, suspine şi înlocuiri / rocade, ca la şah. Că aşa-i în literatură, curat ca la şah: nici nu ştii când vine adversarul şi-ţi dă jos nebunul, sau te lasă fără regină, sau, şi mai rău, îţi ia turnul şi-ţi dă şi şah mat. Fără nebun şi fără regină, mai treacă-meargă, dar ce te faci tu, ca scriitor, fără turnul tău, fără mulţimea de fani de la scara lui de serviciu, unde se împărţeau bonificaţii, gratificaţii, drepturi de autor simbolice şi certificate de excelenţă (sau de bună purtare, am impresia că cele două tipuri se confundă între ele)? Ce te faci când plânge caracuda (cum ar numi-o junimistul Gheorghe Panu), hrănită de tine cu dragoste părintească, şi care acum umblă debusolată, din festival în festival, în căutare de nou şi blând păstor? Simplu: te faci alchimist: iei forţa inefabilă a toamnei, şi bogăţia ei, şi tot ce e frumos şi viu în ea, şi transformi totul, pe dos arghezian, în bube, mucegaiuri şi noroi. Şi dai cu ele-n ei: şi dai, şi dai, până câştigi, fiindcă românul (scriitor!) are şapte vieţi în pieptu-i de aramă…
Comentarii