Rar ne este dat să putem trece pragul casei unei persoane care să se recomande că are 100 de ani. Dar am avut fericita ocazie să mă aflu în această situaţie de câteva ori, iar de fiecare dată am simţit ceva aparte, ceva deosebit. Trăiam pe moment chemarea ascunsă spre trecut, precum zborul păsărilor călătoare spre infinitul zărilor.
Undeva, în Dolheştii Mici, în Podişor, la capătul unei uliţe împodobite cu voalul toamnei, Margareta Drobotă ne-a primit cu sufletul deschis, revărsând peste inimile tuturor un zâmbet decupat parcă din tablourile renaşterii. Cu dulceaţă în glas s-a destăinuit, povestindu-ne fugitiv viaţa: „Tata a fost plecat în primul război şi nu s-a mai întors. Fraţii, surorile… care au plecat, care au mai venit…”.
A străbătut drumul în timp având 5 copii, nepoţi şi strănepoţi, „toţi frumoşi şi sănătoşi”. A prins evacuarea, foametea din 1946, a trudit la CAP, dar nu a dat niciodată înapoi.
În fiecare cuvânt se putea citi nostalgia faţă de cei 100 de ani ce i-a adunat ca zestre, cea mai scumpă, în rucsacul mic ce-l purtăm fiecare dintre noi aici pe pământ.
A avut puterea să ne mai spună cum vede dumneaei lumea de azi, a făcut urări şi recomandări celor care or să-i rămână în urmă. Emoţionant! Tăceam cu toţii ca în faţa unui altar, întocmai cum a doua zi, în Biserica „Sf. Nicolae” din sat, aveam să-i fim din nou alături, împreună cu zeci de credincioşi, să o omagiem şi să-i transmitem cele mai calde urări la o aşa aniversare…
Ne-am despărţit în miezul zilei, venindu-mi în gând versurile primite de la un amic, Vasile Zdranca, sâmbătă, în toiul nopţii, impresionat şi el de acest eveniment: „Privesc pătruns şi răscolit/ Rugina vie a frunzelor, a oamenilor/ Pătruns privesc nebunia frumoasă a călătorului în suflet,/ Mă răscolesc atâţia ani de 100 prinşi în cingătoare,/ Mă ruginesc pe mine însumi în vâltoare…/ Şi frunze mă prefac, o veşnicie adormită în viaţa vie,/ Viaţa este darul tău, Doamne, şi frunza, şi vântul şi…/ Doamne, mă auzi?/ Ruginesc zâmbind de dorul veşniciei!”.
Comentarii