Pe „Dealul Cetăţii (deci şi al satului Lisaura, pentru că se află în prelungirea Câmpiii de la Direptate – n.n.) este aşezată pe o stâncă mare, cu o altitudine în jur de 70-80 m înălţime, sesizată uneori de călătorii străini ce-au trecut prin Suceava (1641).” Pe această stâncă se află astăzi vatra satului, un fel de prelungire a Cetăţii, pentru că aici, ceva mai târziu şi după ce s-au desprins de ea, „slujbaşii moşiei Sturza şi-au clădit case la marginea pădurii de pe coasta râului … până în centrul satului … a cărui uliţă principală începe de la pârâul ce desparte satul de Tişăuţi şi se continuă spre nord,… simultan făcându-se şi cele trei uliţi laterale, cari duceau la râu şi la casele şi păşunile de pe malul stâng….”
Dar noi vrem să vorbim acum despre viaţa duhovnicească a comunităţii care s-a format aici, de cei care au determinat pe diriguitori să se aplece asupra acesteia cu mai multă atenţie şi care în final au trebuit să o recunoască, aşa cum se cuvenea, drept parohie cu toate drepturile ce decurg din acest statut. Ştim că până ce s-a ajuns aici, încă din vechime, satul era deservit de preoţii oraşului Suceava – mărturie că spaţiul acesta a aparţinut dintru început urbei. Relatările monografilor interbelici lasă loc interpretărilor şi aduc o notă de nesiguranţă în acest sens, ei spunând că „nu se ştie de care biserică s-au ţinut lisăurenii la început”, că „e probabil că se ţineau de cea mai apropiată biserică din oraşul Suceava, care nu poate fi decât Mirăuţi, căci numai aşa se poate explica trecerea lor la biserica (parohia) Sf. Gheorghe (este vorba de actuala Mănăstire Sf. Ioan n.n.)”. Motivaţia acestei treceri s-a făcut prin asociere cu strămutarea Moaştelor Sf. Ioan cel Nou de la Suceava din anul 1559, considerându-se că „e natural … că au trecut deodată cu moaştele.”
Penultimul deceniu al sec. XIX avea să consemneze o schimbare în administraţia localităţii – „devenind Lisaura comună politică” şi odată cu aceasta „s-a introdus şi aici cu începutul anului 1889 condici mitricale separate.” Cum ideea „de a lipi Lisaura de Tişăuţi n-a putut străbate niciodată pentru că locuitorii ambelor sate se deosebeau mult,” a trebuit ca să se adopte o soluţie proprie în vederea rezolvării problemei locurilor de veci, pentru că „cimitirul Sf. Ioan cel Nou din Suceava a fost închis încă din a. 1885 … şi lisăurenii şi-au deschis un cimitir în sat la 27 octombrie 1885, primul mort îngropat aici fiind săteanul Ştefan Costeniuc”.
Viaţa spirituală a comunităţii din Lisaura a fost marcată de trei evenimente majore ce au rămas adânc întipărite în amintire, şi acestea se înscriu pe parcursul sec. XIX şi XX:
- Anii 1894 – 1896. Acum se construieşte prima biserică, fiind adus material rezultat din vechea biserică din lemn de la Buninţi – un sătuc ce ţinea de parohia Mihoveni. Actul emis de Cancelaria Mitropoliei de la Cernăuţi face unele precizări privind această preluare, consemnând următoarele: „Clădindu-se biserica aceasta în anul 1894 din materialul bisericii vechi a s. arhangheli Mihail şi Gavriil din Buninţi, dăruit de către comunitatea bisericească Buninţi cu Mihoveni, care prin stăruinţa şi iubirea de jertfă a evlavioşilor gospodari … ne-am aflat îndemnaţi a încuviinţa deschiderea acestei biserici filiale a s. m. m. Dimitrie”. Sufletul acţiunii de construire a bisericii a fost „Parohul local Temistocle Vorobchievici …” care primeşte cu prilejul sfinţirii „un decret din partea mitropoliei Cernăuţi, în care îi exprimă înalta recunoştinţă pentru truda şi stăruinţa neobosită cu adunarea mijloacelor necesare reclădirii şi înzestrării bisericii”. (Am utilizat date din monografia realizată de dr. Gh. Mihuţă şi prof. Lucian Costin)
- Anul 1903 aduce o schimbare construcţiei: bisericuţa era mică dar suplinea toate nevoile spirituale ale credincioşilor, însă aceasta doar pentru o bună bucată de vreme, pentru că în anul 1903 „se adause la biserică pronaosul de astăzi, larg şi încăpător. Va urma un nou adaus făcut în anul 1948, este vorba de un mic pridvor care va fi folosit ca spaţiu pentru spovedanie până când biserica a fost demolată. Anul 1940 vine cu schimbări majore în ce priveşte comunitatea ortodoxă din Lisaura: acum se renunţă la statutul de comunitate afiliată diverselor parohii din oraşul Suceava şi se acordă statut de parohie, iar acest lucru s-a petrecut ca urmare a şedinţei eparhiale de lucru prezidată de Mitropolitul Tit Simedrea, care decide înfiinţarea Parohiei Lisaura, jud. Suceava, care „are biserică, sesie de 10 ha. un număr de 800 enoriaşi şi se află la o distanţă de 3 km de parohie.” Procesul-verbal de şedinţă grăieşte aşa: „Consiliul având în vedere că locuitorii satului Lisaura au cerut înfiinţarea unei parohii independente; având în vedere că noua parohie îndeplineşte condiţiile cerute de art. 29 şi 30 din Statutul legii pentru organizarea Bisericii ortodoxe române; … hotărăşte: 1. Se aprobă înfiinţarea parohiei Lisaura, judeţul Suceava pe data de 1 Noiembrie 1940. … Se va publica concurs cu termen de 30 zile pentru ocuparea postului de paroh. Î.P.S. Mitropolit Tit aprobă aceste hotărâri.”
- Anul 1989 marchează sfârşitul existenţei bisericii din lemn după o existenţă de 93 de ani şi punerea pietrei de temelie a unei noi biserici ce se va sfinţi în ziua de 21 Noiembrie 1993 de către Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop PIMEN al Sucevei şi Rădăuţilor. Deşi ar fi trebuit ca altcineva să scrie despre această lucrare, voi scrie eu însumi, ca unul care am lucrat „cu timp şi fără de timp” 34 de ani pentru a pune temelie nouă în viaţa comunităţii ortodoxe a lisăurenilor, pe care-i păstoresc şi acum, dar spun ca şi Sf. Pavel, „nu voi fi fără de minte ca să mă laud”, ci voi mărturisi pentru că mi s-a cerut. O întâmplare ne-a determinat să hotărâm construirea unei noi biserici: În primăvara anului 1986, pe la ceasul 13.30 când în biserică se săvârşea Taina Sf. Botez unui prunc, o furtună puternică s-a abătut peste sat şi lovind în biserică, aceasta a început să se clatine serios, cei prezenţi care mă asistau, adică epitropul bisericii Mihai Papuc a lui Modest, regretatul pălimar Gheorghian Huţan şi alţii, au fost cuprinşi de panică pentru că se întrevedeau semne de prăbuşire. În Duminica următoare am convocat Consiliul Parohial şi de comun acord ne-am hotărât să construim alta. Puţin după aceea epitropul Papuc Mihai a demisionat şi a fost ales Papuc Ilie a lui Costănel, care fusese poştaş şi se pensionase de curând. Cu el şi cu pălimarul Gheorghian am început drumul celor 4 ani şi jumătate de şantier pentru o biserică nouă. Hotărârea a fost adusă la cunoştinţă Protoiereului Sucevei, pr. Mandache Ciobotar, chiar a doua zi. Mi-a fost uşor, pentru că ocupam, ca şi acum, funcţia de secretar al Protopopiatului Suceava.
Am apelat la serviciile unui arhitect cunoscut în zonă prin lucrările de restaurare pe care le-a realizat la Mănăstirea Dragomirna – regretatul arh. Nicolae Diaconu din Bucureşti, care mi-a cerut câteva detalii privind arhitectura şi i-am zis să se inspire „pentru înălţime de la Mănăstirea Dragomirna, pentru interior de la Biserica Sf. Înviere din Suceava, iar la exterior să prevadă ornament din piatră care să determine ferestrele. În primăvara anului 1988 ne-am întâlnit iarăşi pentru a vedea planul propus de arhitect. Am fost fascinat de ideea propusă şi mi s-a spus: „Dacă-ţi place semnează ca să nu zici mai târziu că n-ai vrut asta”. Am semnat! În toamna lui 1988 am adus şi stins 15 t var, iar în februarie 1989 – vreme caldă semn că se ieşise deja din iarnă, am adus cărămida. O săptămână am tot transportat cărămidă de la Calafindeşti, nu mai puţin de 120.000 cărămizi! Dar aveam documentaţii autorizate pentru reparaţii capitale…, iar noi săpam fundaţii! Nici nu le terminasem bine că Departamentul Cultelor de la Bucureşti a şi trimis omul ca să ne verifice, dar a venit un om cu frică de Dumnezeu, ing. Pascu. Vede săpăturile şi zice: „Ce fel de reparaţii sunt astea ?” Am bâlbâit ceva şi el zice: „Fii atent, n-am fost pe aici şi n-am văzut !” Mai greu a fost când a venit arhitectul, domnul Nicolae Diaconu – fie pomenit! „Ce-ai făcut aici ? Asta-i fundaţie ? Te apuci şi faci săpăturile după proiectul pe care ţi l-am adus altfel nu mai colaborăm !” Şi am săpat de s-au mirat oamenii, 160 cm lăţime/ 180 cm adâncime, pentru abside şi altar în linie dreaptă, că a zis unul: „Aici poţi să întorci Dacia, cât beton o să încapă!” Da nu ne-am lăsat. Eram împinşi din toate părţile: Protoiereul Ciobotar urmărea îndeaproape lucrările şi ne încuraja, însă ne împingea nevoia de a avea o biserică frumoasă, şi în minte aveam imaginea primului proiect pe care semnasem – am îndeplinit tot ce s-a stabilit prin proiect, a trebuit să învăţ a transmite lucrătorilor toate detaliile pe care arhitectul le dădea, că el venea o dată la o lună, ferească Dumnezeu să fi greşit ceva! Pentru partea de rezistenţă tot un bucureştean – ing. Spoială Ioan, priceput om, se ocupase cu mult înainte de Casa de Cultură din Suceava, dar practicase şi 3 ani în Germania, asta ca să se ştie că nu a fost „un oarecare”, aşa cum nu a fost „un oarecare” însuşi arhitectul.
Lucrările au început în ziua de 8 martie 1989 şi au mers repede: la jumătatea verii s-a ajuns până la centura de unde se nasc arcurile boltirii, la 10 noiembrie era pregătit cofragul pentru turnarea arcurilor, centura de la baza turnului şi boltirii pe naos şi pronaos. Toată săptămâna am căutat soluţii şi sprijin pentru a turna betonul, şi cum atunci când nu mai ai nicio speranţă Dumnezeu te ajută, aşa s-a întâmplat şi cu noi: Era pe vremea congresului al XIII-lea al P.C.R. A trimis Dumnezeu ajutor printr-un lisăurean de viţă veche – ing. Iulian Papuc a lui Pavel, Directorul Şantierului Utilaj Construcţii Transport (S.U.C.T.) Suceava, omul care ne-a scos din toate greutăţile. Zice el: „Părinte, acum este momentul, că ei se ocupă cu congresul!” Am mers împreună la Judeţ pentru a obţine aprobarea ca transportul betonului să se facă cu cefaronul şi „vicele” Nicolae Morariu a zis da, dar numai verbal, însă era destul şi atât. În toată săptămâna de dinaintea praznicului Intrării în Biserică a Maicii Domnului – straşnic frig mai era atunci, s-a turnat continuu. În anul 1990 am ridicat turnul şi am pus învelitoarea din tablă zincată, se lucra pe trei fronturi: învelitoarea, tencuieli exterioare pe turn şi tencuieli pregătitoare pentru pictura interioară. În anul 1991 s-a început pictura, lucrare executată de pictorul Gogu Dan din Bucureşti ajutat de o echipă de ucenici, şi terminată la 15 noiembrie 1993 – cu o săptămână înainte de sfinţire, lucrare suportată integral de Familia Papuc Toader (Ghiţă) şi Domnica Papuc, Dumnezeu să-i răsplătească în lumina Împărăţiei Sale pentru această ctitorie! Cu adevărat biserica arată aşa cum a fost proiectată dintru început, are 22 m lungime, 6 m lăţime şi 26 m înălţime la baza crucii de pe turn, este construită în stil moldovenesc, pe naos se află turnul central susţinut de o succesiune de trei rânduri de arcuri şi continuat spre pronaos cu două cupole gemene care copie fidel interiorul naosului de la Biserica Sf. Înviere din Suceava, cu aceleaşi elemente fiind prevăzut şi pronaosul.
Executarea lucrărilor s-a făcut în regie proprie şi a fost încredinţată unei echipe condusă de meşterul Horga Iordache, dar fiind sub supravegherea subsemnatului.
Sfinţirea bisericii a însemnat o sărbătoare pe care o singură dată în viaţă o poate trăi cineva – 21 noiembrie 1993, un sobor de 24 preoţi, 4 diaconi – între care şi diac. prof. dr. Petre I. David, îndrumătorul pentru lucrarea de licenţă a subsemnatului la Catedra de Îndrumări Misionare a Facultăţii de Teologie Bucureşti şi, bineînţeles, Întâi Stătătorul Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor – Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop PIMEN SUCEVEANU, care a fost întâmpinat de Protoiereul Mandache Ciobotar, pe atunci ocupând şi funcţia de Consilier Economic al Arhiepiscopiei. Era o zi grea de iarnă – cea mai geroasă zi din acea iarnă abia începută, care a coborât mercurul termometrului sub 20 grade, dar nici gerul şi nici zăpada – care în câteva ceasuri se aşezase de 30 cm, nu au oprit pe cei peste 1000 de credincioşi să ne bucure cu prezenţa lor. Am trăit emoţii care ne-au făcut să uităm frigul… Doamne, ce zi unică!”
Au venit una după alta şi alte realizări binecuvântate de Dumnezeu, prin care comunitatea lisăurenilor s-a dovedit a fi cu adevărat de oameni gospodari şi jertfelnici pentru Sfânta Biserică întru apărarea credinţei strămoşeşti. Întâi Clopotniţa parohială; construită din piatră şi acoperită cu tablă zincată, o lucrare proiectată de arh. Dan Kiselevici, începută în anul 1995 şi terminată în anul 1998, sfinţită tot de Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop PIMEN SUCEVEANUL, tot în ziua de 21 noiembrie şi fiind tot o zi de iarnă geroasă cu multă zăpadă, de parcă se împlineau cuvintele Testamentului Vechi în care se spune că „era iarnă” când s-a sfinţit Templul lui Solomon. Clopotniţa a fost o lucrare mai mică, dar s-a realizat mai greu pentru că banii îşi pierduseră din valoare şi puterea financiară se împuţinase, iar entuziasmul nu mai era la fel de mare. În anul 1996 credeam că nu vom mai putea continua, dar au venit doi oameni de ne-au ridicat crucea: cel dintâi – om sfătos şi priceput, ne-a dat betonul şi utilajele de transport necesare pentru a turna stâlpii de la colţuri, arcurile şi placa, şi este acelaşi domn director Iulian Papuc. Când el spunea „trebuie să mergi înainte” musai trebuia să mergi, şi am mers ! Cel de-al doilea, un alt fiu al satului care locuieşte în oraşul Suceava, ing. Ioan Papuc a lui Ştefan, avea să se „înhame” alături de noi cu toată fiinţa sa pentru Biserică, ca un adevărat ctitor al clopotniţei. L-a trimis Dumnezeu să ne ajute şi a făcut-o. Jertfă bine primită!
Pomelnicul preoţilor slujitori:
- Preoţi de la Mănăstirea Sf. Ioan din Suceava în perioada 1801-1868: Ioan Deac (1801-1827), Ioan Lemne (1831-1855), Dimitrie Popescu (1856-1859), Ioan Beldian (1859-1863), Nicolae Galin (1866-1868).
- Preoţi de la Parohia Sf. Dumitru din Suceava în perioada 1866-1940: Dimitrie Galin (1866-1867), Nicolae Galin (1867-1868), Gheorghe Grigorovici (1868-1884), Nistor Vorobchievici (1868-1883), Averchie Macovei (1884), Nicolae Galin (1884-1894), Ioan Grigorovici (1895-1896), Temistocle Vorobchievici (1896-1905. În timpul său, anul 1896, s-a sfinţit biserica veche), Gheorghe Mihuţă (1905-1942 – ca preot paroh), Vasile Lucan (1905-1930 – era preot cooperator ) Vasile Pop (1932-1936 – era preot cooperator), Ioan Flaiser (1936 – era preot cooperator), Calistrat Caciuc (1937 – era preot cooperator), Constantin Rusu (1940 – era preot cooperator).
- Preoţi de la Parohia Sf. Nicolae din Suceava: Nicanor Vălean (1942-1944 – ca paroh), pr. George Sucevean (1944 – era preot cooperator), Constantin Ignătescu (1944-1945 – ca paroh), Severin Brăteanu (1945 – era preot cooperator), Virgil Ursache (1945 – era preot cooperator), Teofil Lupăştean (1946-1949 – ca paroh).
- Preoţi parohi ai satului Lisaura: Vasile Vasilescu (1949-1967), Constantin Crainic (1967-1982). De la data de 15 mai 1982 am devenit titular prin transfer şi am condus parohia până la data de 1 octombrie 2014, când am decis să rămân doar preot conslujitor, dată la care postul de paroh a fost preluat de fiul meu, pr. IONUŢ FILON. (Va urma)
Pr. Ionel Filon şi Ionuţ Filon
Comentarii