Colosul

…Revin spre a mărturisi că şi acum (iar aşa fi-va mereu!) mă străbate un fior, o emoţie specială când aud sau citesc numele Eugeniu Coşeriu. Se întâmplă astfel fiindcă la începutul anilor ’90, în tânăra (reînfiinţata) Facultate de Litere de la Suceava, mă număram printre studenţii care începuseră să buchisească lingvistica cea clasică după părinţii ei, alde F. de Saussure, L. Hjelmslev, R. Jakobson ş.a., apoi cea modernă după clasici în viaţă precum N. Chomsky, U. Eco, E. Coşeriu, T. Sebeok ş.a. Se părea că deja ştim multe, iar cu cât aflam mai multe era din ce în ce mai acută senzaţia că în faţă-ne se deschide un teritoriu atât de vast şi de labirintic încât mai curând ne vom pierde în el decât vom ieşi la un liman. Iar într-o primăvară (parcă…), profesorii noştri ne-au poftit să-l ascultăm aici, la Suceava, chiar pe cine? Coborât din cursuri şi tratate, l-am avut în faţă pe însuşi magistrul Eugeniu Coşeriu (1921 – 2002), impozant, colosal, dar totodată firesc şi cald. Iar fiindcă era convins că ne aflăm în poveste, ne-a călăuzit prin pădurea imensă a lingvisticii şi a ştiinţelor înrudite cu tact şi dezinvoltură ce avură de îndată ecouri în noi, care deja zăream mai bine în pădurea aceea cărări liniştite şi poieni odihnitoare. Aşadar, cred că ne-a ajutat enorm, în doar câteva zile, precum un vrăjitor din cei buni, să nu ne mai temem, să devenim mai siguri pe noi. Iar din acel an a revenit în mulţi ani la Suceava, totodată ducând cu sine Suceava fie la Tübingen, fie la Cernăuţi sau Chişinău. Acum din nou a revenit!