Localitatea Vama are la ora actuală doi condeieri redutabili, unul fiind Ion Cernat, ale cărui articole din „Crai nou” sunt o adevărată desfătare intelectuală (nu ştiu dacă ar fi de acord cu afirmaţia şi politicienii, până la urmă însă îmi cam dau seama, din moment ce d-lor călăresc Ţara în continuare), şi Ioan Mugurel Sasu, care, iată, în preajma unei aniversări importante pentru el şi-a dăruit o nouă carte având titlul Alături dar nu împreună (Editura Pim, Iaşi, 2014).
Volumul acesta de aproape două sute de pagini are în componenţa lui o scriere cu titlul amintit care ocupă mai bine de trei sferturi din paginile tomului, restul fiind ocupat de alte cinci texte literare scurte, cu un adaos de Repere biografice şi Referinţe critice. În deschidere, cititorul e întâmpinat de un moto aparţinând poetului şi filozofului Friedrich Nietszche: „Se poate aprecia calitatea unui om după cantitatea de singurătate pe care o poate suporta.” Dacă acesta ar fi cunoscut, prin reducere la absurd, condiţiile puşcăriilor româneşti postbelice, convingerea e că ar fi adăugat la cele spuse numaidecât ceva în legătură cu circumstanţele agravante ale solitudinii şi reacţia calitativă a persoanei aruncate într-o situaţie limită.
În ce priveşte scriitorul I. M. Sasu şi cartea în discuţie, ai impresia că d-lui s-a ridicat la o oarecare înălţime şi de acolo scrutează cu privirea-i de vultur agitaţia personajelor într-o atmosferă aproape de cea kafkiană. Textul acesta e oglinda unei uriaşe traume, căzută asupra oamenilor, care vine cu trena ei pandorică şi cu un rezultat previzibil: dezorientarea şi înstrăinarea. Personajele lui Sasu, în majoritatea lor, se mişcă într-o plasmă energetică negativă, zbuciumându-se asemenea unor furnici care încearcă să recupereze ceva din memoria de dinaintea instaurării haosului. Potrivit unei expresii aproape demonetizate, s-ar putea spune că autorul are în atenţia sa doar partea goală a paharului, fără să întrevadă şi umplerea lui, un realism feroce, aşa cum rezultă din replica unui tânăr orăşean: Ăştia s-au considerat generaţie de sacrificiu, de fapt nu sunt numai ei, mă rog, eu nu sunt de acord ce această denumire, mai corect sună generaţie sau generaţii de învinşi. E o părere auctorială de bun simţ, la care se poate subscrie fără rezerve. Dar acolo unde sunt învinşi, conform logicii, trebuie să existe şi învingători, întotdeauna cu dreptatea în mâna înarmată (nu afirma Octavian Paler, cu o tragică ironie în Polemici cordiale, că atâta vreme cât „ai puterea să omori pe cineva înseamnă că ai şi mai multă dreptate decât el”?), sistemul, odată instaurat, a pus în funcţiune un neiertător tăvălug, după ce, în prealabil, a diseminat în popor cozi de topor, lichele, care, pentru câţiva arginţi, şi-au vândut fraţii, fără să se gândească niciun moment că cei ce seamănă vânt culeg, mai devreme sau mai târziu, furtună.
E în carte o secvenţă-simbol. În oraş se demolează clădiri considerate inutile, în vreme ce un personaj crede că şi noi vom fi, cândva, demolaţi. Acţiunea distructivă s-a îndreptat cu furie asupra edificiilor ce amintesc de trecut, e un soi de tornadă artificială urmărind producerea unei rupturi ontologice şi înstrăinarea omului, cu ultima consecinţă, de sine însuşi. Gestul unei văduve ţinând în mână craniul fostului soţ, la dezgropăciune, se înscrie perfect în ceea ce s-ar putea numi alienarea individului care şi-a declinat atributele personalităţii. Ea îşi aduce de acasă un ciocănel şi loveşte dinţii din metal preţios, încercând să-i recupereze. „A fi” s-a metamorfozat în „a avea”, eventual în „a supravieţui”, o imagine de un tragism înfiorător.
Câţiva din tineri perorează în afara unui suport solid, încearcă să filozofeze într-un bar, un loc unde se poate spune orice, fără o angajare, având în vedere că locul respectiv e unul steril şi al nimănui, e un nonspaţiu, în opoziţie cu vestita poiană a lui Marin Preda. Aici, în perimetrul trăncănelii, se poate face, cu emfază, o afirmaţie ca aceasta: Fără a avea pretenţia deţinerii rezultatelor unei analize perfecte asupra fenomenului, putem trage concluzia că divinitatea are o singură mare calitate, aceea că nu există. Secvenţa ne aduce aminte de felul cum se făcea primirea în defunctul comsomol, una din întrebările „fundamentale” puse tânărului aspirant era (dacă nu cumva chiar prima) dacă există Dumnezeu, iar răspunsul curgea mereu invariabil. Negarea existenţei unei instanţe supreme pentru omenire şi-a cerut dreptul la un moment dat să fie înecată chiar în iezerul roşu, scălduşca patriarhilor comunismului.
Revenind la cartea lui I. M. Sasu, vom observa că aceasta conţine un personaj feminin interesant în care nu zburdă deloc feminitatea. Poate pentru că a crescut pe stradă, luptând cu încrâncenare pentru ziua de mâine, ori datorită faptului că i se schimbă numele ca în ritualul copiilor bolnavi şi plângăcioşi, „vânduţi” de familie pe geam, un fel de botez păgân, pentru a nu fi recunoscuţi de duhurile necurate. Există şi un alt precedent: adolescenta ajunge pe mâinile doamnei Zenovia, proprietară de bordel, patroana spunându-i de la prima întâlnire: Righina este nume de femeie de la ţară, care lucrează cu sapa şi mulge vaca, tu vei fi Gina, aici fiind vorba de o lucrare a cărei „nobleţe” e indiscutabilă, aceea de a se lăsa în voia clienţilor (ucigaşii nedeclaraţi ai feminităţii), ocupaţia mulsului revenindu-i patroanei. Noua chiriaşă a primit o cameră izolatoare, un pat de tortură, fetele au sărutat-o colegial, şi aşa a început noua ei viaţă. Recunoaştem în aceste pagini, cu aceeaşi plăcere ca şi altădată, un stil elegant, sugestiv şi de o accentuată sobrietate, unde concizia face regulile şi de unde a fost fugărită orice fel de stridenţă.
Gina e încartiruită şi ea pe un teritoriu al nimănui, aici funcţionând aceeaşi regulă, enunţată încă din titlu. Printr-un concurs de împrejurări, fata îşi va schimba domiciliul flotant, rămânând o vreme în compania pensionarului Toma Ulian, trăitor într-o căsuţă din pădure, înseninându-i zilele de om singuratic: Venirea acestei copile era pentru el un dar pe care i l-a făcut viaţa, un dar nesperat, era ca şi cum cineva ar fi despicat, pentru un timp mai lung, mai scurt, nu contează, întunericul din faţa unui orb, o floare uitată de anotimp pe creanga unui copac aproape uscat, o picătură de rouă pe un firicel de iarbă în dimineaţa zilei în care începe cositul. Amândoi simt o schimbare în bine, fără să o comunice unul altuia. Mai mult, aici nu avem de a face cu întrebări indiscrete, bătrânul o primeşte firesc, de parcă ar fi nepoată ori fiică revenită acasă după o perioadă de absenţă, în vreme ce tânăra trăia o stare de bine, o copleşea un sentiment de totală invulnerabilitate (…), simţindu-se în acelaşi timp liberă şi ocrotită. Şi, pe cât de cumpătat e Toma, pe atât de expansiv se dovedeşte a fi fostul profesor Gogu, cel care, potrivit primului, vorbeşte mai mult decât îi dictează creierul. Educatorul pare să-şi ascundă în felul acesta înfrângerile de până mai ieri, iar faptul că un eventual tablou pictat de el ar avea un ochi uriaş pe o pânză în galben şi negru, în interiorul căruia ar apărea un altul şi o lacrimă (desenul de pe prima copertă, realizat de Rodica Rodean) ar putea fi o sugestie a propriului eşec, o dramatică interiorizare pe fundalul înnegurat al lumii.
Gina, suflet sensibil, ca să nu-şi împovăreze gazda, va pleca înapoi la oraş unde va încerca să se rostuiască. Din păcate, tentativa eşuează, lumea se dovedeşte a fi insipidă şi, cum acolo are loc marea demolare, singura soluţie salvatoare, după o scurtă şedere la o bătrână, e întoarcerea în paradisul silvo-montan: …cine altul ar şti să ajute fără a umili şi cine ar putea fi apropiat de fata aflată la porţile disperării, decât Toma Ulian?
Stilul elevat al cărţii lui I. M. Sasu e punctat pe alocuri cu expresii de umor fin, câte o gură de oxigen pur în tratarea unui subiect ce presupune din start o accentuată seriozitate.
Se cuvin, în final, două observaţii. Oricât am vrea să minimalizăm importanţa Bibliei (dacă aceasta a fost intenţia), suntem totuşi în faţa unui titlu, tot de carte şi, credem, nu credem, avem obligaţia s-o ortografiem cu majusculă şi nu cu b, aşa cum apare la p. 68 şi 127. A doua se referă la titlu. Având în vedere normele privitoare la punctuaţie, enunţul Alături dar nu împreună are nevoie de o virgulă. O cere conjuncţia adversativă dar, indiferent dacă suntem la nivel propoziţional sau frastic. Asta nu înseamnă că ar scădea semnificativ un conţinut viguros şi o construcţie bine aşezată, o adăugire de valoare pa harta literară a ţinutului străjuit de Rarău.
Comentarii