Întâmplător m-am aflat în preajma unei echipe de la Spaţii verzi care, cu o listă în mână, constata starea arborilor bătrâni de pe domeniul public, unii reclamaţi a fi pericol pentru trecători. Printre ei figura şi bradul de pe strada Semicercului nr. 4, zonă pe care o frecventez şi eu aproape zilnic. De un verde intens, foarte înalt şi gros, bradul domină împrejurimile. Un adevărat străjer adulmecând zarea şi răsfăţându-se în auriul soarelui, în argintul lunii, strecurat leneş printre crengi, în mânia norilor plumburii şi în dansul fulgilor de nea. E o minune a naturii!
Crescut la margine de drum, bradul salută pe fiecare trecător cu freamătul lui lin. Oricât de grăbit ai fi sau, poate, indispus, măreţia lui te obligă să zăboveşti puţin sub el. Ai senzaţia că eşti sub o construcţie uriaşă, ochiul fiind repede furat de arhitectura lui impunătoare, ca şi cum ar fi lucrat cineva cu migală în a-i aranja crengile la distanţe egale, în ordine descrescătoare spre vârf. Cine ştie câte a văzut şi auzit de-a lungul respectabilei lui vârste, în atâtea rotiri de anotimpuri! Dacă ar putea să vorbească… Lângă el s-au înfiripat idile, au fost rostite jurăminte reînnodând prietenii ori dezlegând altele…
Cu mantia lui bogată strecoară speranţe în inimi, înviorează gândul, invită chiar la meditaţie şi primenire sufletească. I-am ascultat adesea glasul foşnetului crengilor, o muzică vrăjită de atâţia fiori ce te pătrund cu o adâncă emoţie.
Bradul acesta fără vârstă rămâne şi un fel de „gară” de zi şi de noapte pentru multe păsări. Dacă te afli în preajma lui, mai ales după ce se aştern umbrele serii, asculţi curios limbajul lor ciudat, ciorovăind până târziu, în noapte. Un „hotel” verde, bine compartimentat pentru fiecare specie poposită aici. Sfătuiesc ore în şir, până când, treptat, încep să aţipească. Mierlele, gureşe ca de obicei, tulbură liniştea, potolite uşor de glasul înciudat al porumbeilor, puşi şi ei pe ceartă.
Aici şi-au găsit sălaş şi două berze care au refuzat plecarea odată cu suratele lor spre ţările calde. Au studiat mai întâi cu multă atenţie bradul, după care au ocupat, autoritar, ultimul „apartament”, cel din vârf. Voiau să fie încă mângâiate de soare, în legănarea crengilor sărutate de adierea vântului.
Într-o dimineaţă însă au părăsit supărate „gara”. Se pare că le deranja gălăgia din „apartamentele” vecine. Au revenit vesele în primăvară, mai devreme ca de obicei. Se comportau ciudat, plesnind din ciocurile lor portocalii. Zburau grăbite prin împrejurimi, după care se întorceau fâlfâind din aripi, într-un fel anume. Îşi reluau apoi balansul pe crengi ca nişte jucării mecanice. Culorile lor amestecate printre atâta verde creau o imagine vizuală aparte.
În orice anotimp bradul păstrează farmecul lui. În preajma sărbătorilor de iarnă, dezmierdat de puritatea zăpezii şi încărcat încă de conuri, pare pregătit să întâmpine cum se cuvine Noul An. Păsările rămase să ierneze în el fac zilnic repetiţii pentru noaptea colindelor. La apariţia soarelui, uneori palid şi neputincios, ele sar din creangă în creangă, ciripind în cor. Nu se mai ceartă atâta ca în timpul verii. Stau mai mult apropiate unele de altele şi pun la cale zboruri în grup pentru a se proteja mai bine de eventualii duşmani.
În timpul verii, în această făptură verde, poposeşte şi „meteorologul” de serviciu al zonei, o gingaşă pasăre cu un penaj ciudat, grijulie cu omul, cu evoluţia vremii de la o perioadă la alta. Tonul îl dă întotdeauna din venerabilul brad, ca apoi să poată fi auzită şi în alţi arbori de prin împrejurimi. Nu greşeşte niciodată starea vremii.
Bradul nu se teme de furiile naturii. Se lasă legănat într-o parte şi alta, pe un fond sonor auzit de departe. Trupul lui solid şi sănătos ademeneşte atâtea priviri, gata să-l îmbrăţişeze cu drag!
Am răsuflat uşurat, nu numai eu, ci şi alţi iubitori ai falnicului brad, când cei trimişi să-l răpună s-au înclinat în faţa măreţiei lui.
Cum să încerci a pune capăt vieţii unui asemenea arbore? Timpul trebuie să decidă cât va trăi. Bradul acesta, prieten de-o viaţă, rămâne simbol al frumuseţii, speranţei, vredniciei, verticalităţii omului îndrăgostit de natură. O bijuterie din cel mai pur aur verde, admirată de toate vârstele, cu egală preţuire în suflet!
EMIL SIMION
Comentarii