Nu este prima dată când dl Călin Popescu-Tăriceanu (CPT) vede astfel România şi clasa politică, la fel cum nu este singurul. Avem destui politicieni care acuză otova poporul român şi clasa politică de prostie, hoţie, corupţie, delăsare, nesimţire…, nerefuzându-şi niciunul dintre apelativele cele mai defăimătoare. Fireşte, niciun om cu capul pe umeri nu idealizează populaţia României în integralitatea ei, darmite clasa politică.
Atâta doar că CPT şi ceilalţi politicieni asemeni sieşi împreună cu nu puţini jurnalişti, oameni de televiziune caracterizează ţara ca pe o mocirlă din pricina unei clase politice hrăpăreţe, lipsită de competenţe şi patriotism, dar uită să ne spună că şi ei fac parte din cele două entităţi. E clar că propria aroganţă, orgoliul şi ipocrizia nu le permit să se situeze decât deasupra tuturora, într-un fel de empireu, un turn de fildeş unde mizeria umană n-a putut ajunge.
Iată de ce ne-am propus să urmărim parcursul, destinul politic al actualului preşedinte al Senatului, destin pe care, cu siguranţă, Domnia Sa şi-l consideră excepţional, plin de nobleţe şi superioritate, ceea ce este adevărat: nu e puţin lucru să ajungi al II-lea om în stat. Atâta doar că voi aduce în discuţie câteva accidente de parcurs, trecute adesea sub tăcere.
Nu voi aminti aici episodul prezentării de modele vestimentare fiindcă în concepţia mea orice meserie este onorabilă, nici calitatea de (re)fondator al PNL alături de Radu Câmpeanu, Dan Amedeo Lăzărescu (tatăl vitreg), Nicolae Enescu, Sorin Botez…, ci episodul din iulie 1990, când împreună cu Horia Rusu, Andrei Chiliman, Radu Boroianu, Dinu Patriciu… rupe o halcă din PNL, al cărei lider devine, spre a se lipi apoi de FSN, boală veche, din cât se vede, şi (cum altfel?) de guvernul lui Theodor Stolojan.
Trecem şi peste ministeriatul său la industrie în Guvernul Ciorbea şi peste tribulaţiile anti-Constantinescu ale liberalilor lui Valeriu Stoica, inclusiv jocurile cu PSD, o constantă, şi ajungem la câştigarea preşedinţiei PNL prin accederea lui Traian Băsescu în postul de preşedinte al României. Strânsa colaborare între cei doi devine coabitare cu năbădăi doar după câteva zile la Palatul Victoria, iar în 2006 PNL se rupe, pierzând gruparea Stoica-Stolojan care se alipeşte un an mai târziu la PD, devenit astfel PDL.
Pe ce a mizat CPT acceptând fracţionarea PNL? Pe aceeaşi constantă: FSN, apoi PDSR, şi în 2005-2008, PSD. Iar această majoritate, un fel de monstruoasă coaliţie, l-a menţinut prim-ministru, probabil şi preşedinte al PNL. Războiul cu Traian Băsescu, început din pricina soluţiei imorale, dar acum se vede că mai erau şi alte interese, a culminat cu impeachment-ul din 2007, dar CPT nu înţelege nici astăzi că un război presupune cel puţin doi combatanţi, de aceea îl acuză numai pe Traian Băsescu, iar social-democraţii aveau nevoie să-l mătrăşească pe acesta spre a-l ridica în jilţ pe Mircea Geoană.
Pierde preşedinţia PNL în 2009 în favoarea lui Crin Antonescu, dar nu acceptă nicidecum rezultatul votului democratic şi preferă jocuri proprii, inclusiv ruperea unei noi grupări din PNL, până în martie 2014 când face din nou lipeala cu PSD care îl şi susţine pentru preşedinţia Senatului.
Apoi, dacă nici aceasta nu este mocirlă politică, atunci ce este? Realpolitik? În haină dâmboviţeană? Numai că în spatele acestei batjocuri se zăreşte înălţat pe un cal (liberal) alb salvatorul Tăriceanu, cel ce ne va arăta calea de ieşire din mocirlă. El ne va propune un nou ţel, un nou proiect naţional, ceilalţi fiind capabili doar de „certuri, dispute, subiecte de scandal şi subiecte minore”.
E clar, CTP, autosituat în afara tuturor mizeriilor politice, se pregăteşte şi este pregătit pentru o înaltă funcţie, aceea de prim-ministru. Asta în caz că i se întâmplă ceva dinspre partea justiţiei prietenului său, Victor Ponta. Numai că, privind pe tuşă, vedem la încălzire şi alte personaje, unul chiar specializat în perioade electorale. I-aţi ghicit probabil numele lui Mugur Isărescu. Or mai fi fiind şi alţii.
Comentarii