PSD Suceava 2020

Pe lista neagră a securităţii

Această sintagmă, pe care am auzit-o de la un cadru militar cu mulţi ani în urmă, mi-a adus în suflet o stare de repulsie faţă de gestul acelor colegi care m-au turnat la securitate. Învăţasem să nu intru în conflict cu oameni îmbrăcaţi în haina statului. Amicul meu o avea, dar nu o purta decât foarte rar. De ce? Nu ştiam.

Într-o după-amiază m-a sunat întrebându-mă dacă sunt singur acasă. În scurt timp soneria i-a anunţat sosirea. De la intrare i-am citit pe chip intenţia de a-mi dezvălui ceva. Era un bun psihopedagog, îmi sonda firea prin metoda paşilor mici. Stăteam la masă şi beam bere din paharele bine gulerate. Mă privea curios, repeta parcă ceva în gând, începea repede, se oprea, privea în jur, după care a rupt tăcerea:

– Vreau să-ţi atrag atenţia asupra unor lucruri din colectivul pe care îl conduci. Poate îţi vor părea minore, dar cu urmări grave. Totul trebuie să rămână tăcere de mormânt, altfel…

Îi simţeam vorbele ca pe nişte spini în carnea mea. Aveam senzaţia că trebuie să intru într-o peşteră sau într-o galerie de mină. De unde ştie el ce se petrece în şcoala noastră? Gestionam normal problemele, dobândisem o anume experienţă, ce rău am făcut ca să fiu inclus pe acea listă?

– Aminteşte-ţi, directore, rostise cu un zâmbet scurt, ce s-a întâmplat pe 13 decembrie 1984. Cu un gest reflex şi-a masat locul unde ochelarii i-au lăsat o urmă adâncă şi a tuşit scurt.

– Numărul 13 îmi poartă noroc, la fel ca şi ziua de marţi. Da! am sărbătorit-o pe profesoara de fizică, simplu, în pauza mare, plus încă vreo cinci minute, nimic altceva. Vreau să crezi ceea ce îţi spun. Nu mă joc cu vorbele.

– Nu te joci cu ele, dar le arunci uneori fără să te gândeşti la urmări, rostise pe un alt ton şi cu privirea suspendată pe un tablou ce îi plăcea mult.

O stare de nelinişte începu să pună stăpânire pe mine. Unde voia să ajungă?

– S-au spus bancuri? m-a întrebat serios, apoi şi-a mângâiat podoaba capilară.

A urmat un moment când prin minte se amestecau frânturi din acea zi. Ningea cu fulgi mari şi pufoşi. Curtea şcolii era numai joc şi voie bună. Mi-am dat repede seama că toate armele erau acum în mâinile lui. N-aveam însă nimic de pierdut. Voiam doar adevărul.

– Da, amice! S-au spus şi nu puţine. Ce e rău în asta? Dintotdeauna s-au spus. Suntem majoritatea tineri, n-avem voie să râdem?

– Până aici, să zicem, că e bine. Sper că nu ai ceva prin casă de înregistrat. Asta mi-ar mai trebui. O meteahnă a mea mai veche, scuză-mă că te întreb.

– Da, un magnetofon defect. Altceva nimic. Ba da! Urechile… Eşti mulţumit?

– Îmi place gluma ta. Ce e bine nu e rău. Nu ştii că este o vorbă: „Şi pereţii au urechi”?

Am umplut iar paharele şi le-am ciocnit involuntar. Sunetul lor parcă tăiase în două distanţa dintre noi. Bine intrat în rol, amicul începu să mă descoase aşa cum numai el ştia.

– Câte bancuri ai spus cu referire directă la şeful statului? Atât le-a trebuit celor trei informatori din colectiv. Mană cerească pentru ei…

– Le-am auzit la o şedinţă cu directorii şi, cum nu pot să tac, am vrut să-i fac concurenţă profesoarei de engleză, specialistă şi în bancuri.

– De ce nu te stăpâneşti? Ai o responsabilitate în plus faţă de colegi, cu aşa ceva nu e de glumit, începuse să mă dojenească, apostrofându-mă cu degetul arătător.

M-am ridicat şi am făcut o tură în jurul mesei. Săgeata gândului mă îndemna să nu cedez. Obrajii începură să-mi ardă şi câteva crampe îmi încercau stomacul. Mă imaginam deja chemat şi supus unui interogatoriu, apoi sancţionat.

– Ştii ce? Nu te poate salva nici bunica ta, dacă trăieşte… Eu îţi spun prieteneşte, puteam să nu o fac. De ce ai intrat într-un joc periculos care nu ţi se potriveşte şi nici nu merită?

– Cum să aflu numele turnătorilor? am rostit rar şi apăsat. Simt că îmi plesneşte capul, mă tem de un eventual accident vascular. Deja îi simt ca pe nişte şerpi veninoşi în jurul meu. Iată cu ce se ocupă. Îşi vând sufletul, demnitatea pentru bani… Mă poţi ajuta?

– Calmează-te mai întâi, mă rugă el, apucându-mă de o mână. Nu s-a terminat. Mai toarnă în pahare!

Am adus două cafele şi câteva sandviciuri care au dispărut pe dată. Parcă îl aud cu glasul lui de tenor:

– Am nevoie de un tabel nominal cu numele şi prenumele fiecărui cadru didactic, iniţiala tatălui, precum şi anul, data şi locul naşterii lor. Să fie bătut la maşină. Tu să faci acest lucru în lipsa secretarei, pentru mai multă siguranţă, nimic mai simplu pentru tine.

Ţineam strâns de el ca de firul vieţii. Eram aproape de o mare descoperire. Ochiul trebuie lăsat mereu să înveţe, uneori, mai ales, din greşeli.

– Mai rezişti pentru alte „isprăvi” săvârşite sau lăsăm pe altădată? râse el oarecum contrariat.

– După cum se vede, e ziua mea „norocoasă”. Cum să amânăm?

– Eşti propagandist la cadrele didactice? m-a întrebat pe un ton curgător, în timp ce se foia pe scaun şi-şi consulta cronometrul. Ei! Unul dintre cei trei te-a turnat. Ai făcut mai multe greşeli. Îţi mai aminteşti? În loc să respecţi planificarea de la învăţământul politico-ideologic, l-aţi sărbătorit pe Eminescu. Nu te-ai mulţumit numai cu colegii, l-ai invitat pe preot, însoţit de mai mulţi corişti de la biserică, precum şi nişte pensionari, finalizând cu ceva mai multă „tărie locală”. În februarie, în locul temei din aceeaşi planificare, aţi ţinut consiliu profesoral încheiat cu consumul a cinci litri de vin roşu. Da? Aşa scrie în nota informativă. Ce te-a apucat? Din câte te cunosc, nu prea eşti prieten cu paharul…

– Poate nu mă vei crede, amice, spun doar adevărul. Chiar în acea zi am primit de la un vecin cu şcoala o damigeană cu vin roşu. Aşa procedează în anii când recolta e bună. Cum să-l refuz? Ce ghinion pe capul meu… N-am vrut să-l duc acasă. Nu are cine să-l consume, era păcat să-l las să se oţetească. Un coleg mai hâtru spunea ca să păstrăm puţin din el, întrucât e foarte bun şi de încheiat medii.

– Te cred, dar nu toţi înţeleg bunătatea ta. Ce ai de spus despre faptul că ai refuzat la bibliotecă abonamentul la „Munca de partid” în favoarea revistei „Convorbiri literare” sau că ai acceptat de vreo câteva ori ca doi elevi fraţi să dijmuiască recolta CAP, plecând de la practică cu câteva kilograme de cartofi ? Mai mult, i-ai sfătuit şi pe unde să se deplaseze pentru a nu fi descoperiţi.

– Aş râde, dar nu pot. Nu am refuzat, ci am motivat că e bine să mai alternăm denumirea abonamentelor, e o şcoală mare, avem şi treapta I. În ce priveşte practica agricolă, da, gestul meu nu a fost educativ, dar profund uman, cunoscând foarte bine situaţia materială a celor doi elevi rămaşi orfani de tată şi cu mama bolnavă.

– Paharul s-a umplut, cum se spune, când le-ai cerut elevilor să aducă produse alimentare pentru un schimb de experienţă.

– Nu a fost vina mea, crede-mă! Aşa au hotărât învăţătorii şi diriginţii. Mi-a fost imposibil să trec peste măsura luată de ei.

Atmosfera se încinse bine. Am deschis fereastra şi aerul proaspăt, năvălit peste noi, parcă ne mai limpezise puţin. Începuse să plouă mărunt; ici, colo câte un trecător pe stradă. Simţeam întrebările lui cocoţate în creier. Nu mai voiam să aud altele, parcă încercam să caut un zid de care să mă sprijin. Îmi simţeam capul plin de tulburi întrebări. Stăteam departe de ură, străin de rău. Nu ştiam că o parte a activităţii noastre din şcoală devenise un fel de vânătoare. Un joc de-a ochiul şi urechea…

– Mai servim câte un pahar şi apoi punem punct, e deja târziu, spuse el hotărât. Te rog discreţie totală şi să-mi aduci documentul!

Rămas singur încercam să-i identific pe cei trei (cifră din basme şi balade), oameni fără coloană vertebrală, nişte târâtoare. Le simţeam deja frigul mediocrităţii, existenţa lor ticăloasă. De a doua zi am început să devin mai precaut în toate, aproape mă autocenzuram.

Revoluţia din decembrie 1989 m-a prins la Suceava, ca titular, amicul meu a obţinut transfer la Cluj-Napoca, aproape de casă. Ne-am mai văzut şi vorbim la telefon. Îi port respect pentru că a avut caracter, mi-a deschis ochii la timp. M-a sfătuit să mă adresez cu o cerere la CNSAS pentru a-mi vedea dosarul de securitate. Mai mult, să fac copie după „operele” turnătorilor şi să le expediez prin poştă ca să şi le revadă. Poate aşa se vor ruşina. N-am mai vrut să răscolesc cenuşa timpului, nu cumva să mai descopăr şi alte jivine.

Acum mă amuză totul. Ce periculos eram! Nu înţeleg de ce nu m-au turnat pentru că stăteam aproape zi-lumină în şcoală, că desfăşuram atâtea activităţi cu colegii de bună credinţă, că mă preocupam îndeaproape ca procesul de instrucţie şi educaţie să-şi urmeze cursul firesc. Nu regret nimic decât timpul care se scurge nemilos pe lângă noi. De fapt, noi suntem trecători prin el…

Oare lista neagră mai este la modă şi astăzi?

EMIL SIMION

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. Puiu din Udeşti says:

    Faptele petrecute la Udeşti l-au marcat pe domnul profesor Emil Simion. Şi cand te gandeşti că orice sistem social işi creează propriul aparat “monstruos” pentru a “impresiona” marea masă de oameni.
    In zilele noastre, cum o fi …?

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: