Maimuţele Albastre din Akrotiri

santorini 1 maimutele albastrePoate le mai privisem şi înainte, dar de văzut le-am văzut prima dată când Niadi le-a ales pentru copertele cărţii sale de eseuri de istoria filosofiei şi filosofia culturii. Din când în când m-am mai gândit la ele, dar parcă nu îndeajuns ca să-mi doresc cu atâta tărie să le întâlnesc de cum am coborât de pe puntea fermă a catamaranului pe ţărmul legănător al insulei Santorini. Cred că ultima dată le căutasem atentă vara trecută la Muzeul de Arheologie din Atena, dar între coaja frescelor recuperate de la Akrotiri nu am găsit şi faimoasele Maimuţe Albastre. Cei pe care i-am întrebat, mi-au zis că aproape sigur au rămas acasă, în Tira, cum continuă să-i spună grecii acestei insule intrate în circuitul turistic mondial sub numele dat iniţial de veneţieni, Santa Irini – Santa Rini – Santorini. Insulei şi arhipelagului deopotrivă, deoarece caldera, caldeira, craterul vulcanului din străvechime umplut azi de apele Mării Egee, numără şase bucăţi de uscat: Santorini, Tirasia, Palaia Kameni, Nea Kameni, Aspronisi şi Cristiana. Arhipelagul se află la aproximativ 200 km în sud-estul Greciei continentale, are o suprafaţă de aproape 91 kmp şi circa 15 mii de locuitori. Sunt amănunte pe care în majoritate vizitatorii acestei părţi a Cicladelor le cunosc dinainte de debarcare sau de aterizare. După cum nu puţini, dar din ce în ce mai puţini din propria lectură a „Dialogurilor” lui Platon, îi ştiu şi numele antic, Tera, gravat pentru aceştia din urmă în memorie odată cu aerul fierbinte, inspirat până în adâncul, până la arsura plămânilor, al legendei care face din Tera de atunci Atlantida de odinioară.

Legănarea uscatului ieşit abrupt şi înalt din albastrul intens al apelor cu felii suprapuse de roşu, negru şi brun – un document unic pentru vulcanologi şi geologi – ţine de orbitorul revărsatului mării pe cer şi a cerului pe mare, dar şi de seismul îngrozitor din jurul anului 1500 î.Hr. urmat de o uriaşă explozie vulcanică ce a dus la prăbuşirea centrului insulei înlăuntrul Egeei. Fără îndoială, acest cutremur, ale cărui unde-ţunami au provocat simultan distrugerea Cretei minoice, a rămas în memoria minerală a lui Santorini şi ecoul lui ne-a atins tălpile de cum am păşit în portul Atinias. Impulsul explicaţiei celei mai simple şi convingerea protecţiei la îndemâna noastră ne-au făcut să intrăm în primul magazin care ne-a apărut în cale în Oia pentru a adăuga şi câte o pălăriei ochelarilor fumurii de soare. O altă iluzie, a plusului ocrotitor de cunoaştere, ne-a dus şi în cel de-al doilea, pentru două cărţi despre trecutul şi prezentul insulei. Dar cum una era în franceză şi cealaltă în engleză, patroana micuţei afaceri ne-a întrebat de unde venim. Răspunsul nostru a ridicat-o în picioare pe tânăra vânzătoare ghemuită în dreptul rafturilor de jos ca să găsească suvenirul cerut de un turist şi a făcut-o să ne arunce o privire luminoasă. Lina din Drăgăşani. „Toate cele trei angajate sunt din România!”, ne-a zâmbit femeia, rostind câteva cuvinte de apreciere pentru seriozitatea şi hărnicia lor. Lina n-a zis nimic, doar mâinile i s-au mişcat accelerat, până a găsit plăcuţa de ceramică tradiţională, cu o bisericuţă albă cu acoperişul albastru, pe fundalul azuriu al depărtării. Părea decupată chiar din peisajul prin care înaintam pe dale de marmură lunecoase, printre stâlpi şi perdele de flori roşii de trandafir şi buganvileea: o lume de zăpadă împietrită în forma unui oraş lung şi îngust deasupra lagunei fără fund, în care ne păstram echilibrul graţie echilibrului forţelor de atracţie ale acestei lagune şi ale bolţii cereşti de deasupra noastră. Vara prin care mergeam se îngemănă pe neaşteptate cu Primăvara crinilor roşietici în dulce mişcare sub respiraţia blândă a anotimpului şi sub bătaia de aripi a rândunelelor. Aceasta a fost prima pe care o văzusem la Muzeul de Arheologie din Atena, prima frescă provenind de la Akrotiri, enigmaticul oraş părăsit de locuitorii săi între devastatorul cutremur şi erupţia care a absorbit în valurile Egeei aproape întreaga insulă, cel mai mare cataclism natural cunoscut din lume. Sub mireasma intensă, aproape grea, a crinilor de acum peste trei milenii şi jumătate, şi în aroma amiezii care ne învăluia îmbătător din stânga şi din dreapta noastră, am încercat să ne grăbim: timpul evadat din calendare al Maimuţelor Albastre şi timpul nostru atât de scurt aveau doar puntea unui ceas ca să se întâlnească. Dar cum, cât să te grăbeşti pe luciul marmurei şi prin densitatea inexpugnabilă a defileului uman? Apoi, lăcomia aparatelor de fotografiat care se întind şerpeşte sâsâind spre zidul negru al vilei Angelinei Jolie şi a lui Brad Pitt, singurul expus curiozităţii împreună cu elicopterul care îi supraveghează actriţei plimbările (interzise) cu skijetul în calderă, ispita vitrinelor cu bijuterii în care preţul aurului se stabileşte în funcţie de model, nu de gramaj, mâna tarabelor care te prinde de mână ţinându-te pe loc să-ţi arate smochinele confiate, gemurile din fructe de cactus, vinul licoros, un litru din zece kilograme de struguri lăsaţi înainte să se stafidească două-trei săptămâni. Şi mai mult decât atât: priveliştea caselor săpate în rocă, în care terasa uneia este acoperişul celeilalte, pivniţa celei dintâi este mansarda următoarei, sprijinindu-se, susţinându-se una pe cealaltă deasupra hăului, şi acel ceva indefinibil, dar atât de emoţionant, al crucilor albe pe acoperişurile semisferice albastre ale bisericilor până la senzaţia plutirii lor între cer şi pământ… Cum să ajungi în Fira înainte ca programul Muzeului de Arheologie, de la ora opt la ora trei, să-ţi închidă uşa?

Puteam să alegem orice în afară de ceea ce ne-am dorit atât de mult. Nu ştiu dacă un vulcan, creaţie imprevizibilă a naturii, era cu adevărat o alternativă la fresca artiştilor străvechimii, dar sprijinite de zidul alb, de balustrada povârnişului prăpăstios pe culmea căruia se întinde oraşul, ne-am uitat în lagună la Nea Kameni. Aici se află punctul cel mai fierbinte din calderă al cărui crater toarce fără oprire fumarole, pe care amiaza le ţese într-un soi de ceaţă cu forme schimbătoare. Am cercetat-o cu atâta atenţie, încât după o vreme o lacrimă a coborât să ne ocrotească şi să ne limpezească ochii. Atunci le-am văzut: Maimuţele Albastre ieşite nu din muzeu, ci chiar din încăperea pe care fresca o împodobise la Akrotiri, se căţărau agile şi voioase pe stâncile vulcanice, şi mai albastre pe roca lor alburie.

Reîntoarse la Suceava, am alăturat călătoria în Santorini celor mai frumoase momente ale verii 2014 şi am pornit pe drumul obişnuit al zilelor, tot mai scurte şi mai reci mergând spre solstiţiul de iarnă. Doar că la început de decembrie, tic-tac-ul ceasornicului a fost dublat de foşnetul cărţilor luate din magazinul trudei româncelor din Oia. Şi nu s-au liniştit până ce nu m-am aplecat asupra lor. Toate îl evocă pe profesorul şi arheologul grec Spiros Marinatos, care cu temeritatea tinereţii a formulat în anii 30 ai secolului trecut o teorie senzaţională: celebra civilizaţie minoică a Cretei ar fi fost distrusă de unda de şoc, de valurile-ţunami provocate de catastrofa vulcanică suferită de Santorini în preistoria sa, preistorie în care unii cercetători o văd încorporată Atlantidei. În căutare de confirmări, în 1967 Spiros Marinatos a venit la Akrotiri şi şi-a început săpăturile care au scos la iveală o aşezare din Epoca Bronzului comparabilă cu Pompei prin calitatea conservării şi a informaţiei. Şi care prin frescele, vasele şi chiar mobilele sale a permis specialiştilor să-i reconstituie viaţa. Din ea au făcut parte imaginile de pe pereţii unora dintre încăperi, de o realizare artistică remarcabilă. De estetica şi funcţia lor religioasă avea să se ocupe mai târziu chiar fiica descoperitorului, Nannó Marinatos. Cele mai cunoscute sunt ale Doamnelor, Papiruşilor, Primăverii cu Crini, Navelor, Peisajul tropical, Pescarul, Preoteasa, Scena de box, Antilopele. Şi, fireşte, Maimuţele Albastre, cu taina lor. De ce această culoare? Pentru că alături de alb este a insulei, o guvernează şi o reprezintă, vine spontan răspunsul. La care aveam să renunţ doar câteva zile mai târziu, când colindând Palatul minoic din Knossos aveam să mă găsesc faţă în faţă cu o altă maimuţă, apucând delicat o floare, fie ca să o apropie şi să o vadă mai bine, fie ca să-i inspire parfumul. Tot o maimuţă albastră.

Albastră este de altfel şi lumina care în acest început de seară năvăleşte neaşteptat pe fereastră. Întorc capul şi pentru că nu e de ajuns, mă ridic şi mă apropii ca să privesc afară. Ninge repede, ninge bogat şi pe liane de zăpadă câteva maimuţe se leagănă şăgalnic-visătoare. Şi din când în când mă privesc cu ochi gravi şi misterioşi ca noaptea.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: