Politica românească se chinuie în aceste zile să depăşească faza romantismului târziu – suntem totuşi la începutul mileniului al treilea, vorbim şi scriem despre pragmatism, era cibernetică şi cucerirea spaţiului cosmic, dar politica noastră bălteşte încă într-un diletantism demn de un sfârşit de Ev Mediu desuet.
Să ne înţelegem: nu de forme moderne ducem lipsă, ci de adecvarea fondului. Fiindcă ne aflăm printre ultimele ţări în care politica e adânc personalizată, liderul continuând să fie privit ca un soi de tătuc salvator sau de jupân, fără de care fie partid, fie un guvern, fie ambele îşi dau duhul. Pe când un manager democrat, apt să aplice ce a învăţat din cărţi sau de la alţii?
Ei, bine, dacă în democraţiile consolidate, general vorbind, politica este construită ştiinţific, pe baza deciziilor democratice, a studiilor de diagnoză şi prognoză, dacă sunt reanalizate şi reşapate concepte precum puterea coercitivă şi noncoercitivă ori sunt studiate mai în profunzime raporturile între ideologie, formaţiuni politice şi cele trei puteri ale statului de drept…, la vârful clasei noastre politice nu există cine ştie ce preocupări pentru aprofundarea teoriei politice conform actualului stadiu de dezvoltare şi noilor conjuncturi interne şi internaţionale. În loc de fundamentare teoretică, politicienii îşi epuizează eforturile într-o campanie electorală perpetuă, neavând linişte până când nu-şi lichidează concurenţii.
Acesta este adevăratul motiv al băltirii: nu există idei, programe clare şi sigure pentru ziua de mâine, darmite pentru o lună, un an, o legislatură! Nu găsim cele mai bune căi de reformare a societăţii, a economiei, a administraţiei, a educaţiei, iar lipsa reformelor se răzbună. Or politică înseamnă ştiinţa bunei guvernări.
Voi porni demonstraţia de la citatul-sperietoare din vasta experienţă politică a lui Victor Ponta şi a consilierilor săi: „Dacă nu câştigăm prezidenţialele, scapă cine poate”. Citatul exprimă o stare de fapt pe fondul unei importante componente psihologice. Starea de fapt este aceea enunţată mai sus: fără Victor Ponta – preşedinte, România se duce de râpă, PSD dispare ca partid, iar membrii săi trebuie toţi să se predea justiţiarilor ori să dispară. Probabil va fi ştiind el ce va fi ştiind.
Aşadar, dacă România nu s-a dus de râpă după 6 luni de preşedinţie a lui Iohannis, coaliţia de guvernământ stă într-un singur personaj, şi acela beteag: o simplă operaţie la genunchi făcută departe de ţară, şi politica românească se dă de ceasul morţii. Prim-ministrul e chemat de urgenţă acasă fiindcă motoarele guvernării s-au gripat, majoritatea parlamentară susţinătoare a Guvernului abia aşteaptă să se dezmembreze, social-democraţia se risipeşte, iar interimarul Gabriel Oprea, ales de către însuşi prim-ministrul en titre, cum îşi alege boierul vechilul, trădează idealurile…
Spusă cam cu jumătate de gură, şi mai degrabă pentru a-şi mobiliza armata de activişti şi lipitori de afişe, previziunea lui Victor Ponta e în curs de înfăptuire. Da, scapă cine poate: el însuşi s-a făcut a merge la Baku la o manifestare sportivă şi s-a refugiat în spitalul familiei Erdogan la Istanbul. Să fi avut premoniţia, poate informaţia unui binevoitor dinăuntrul sistemului, că procurorii l-ar fi putut aresta?
A se mai observa că stânga românească nu se poate despărţi de imaginea tătucului, insistând asupra acestui cult al salvatorului. Numai că experienţa de până acum demonstrează fără tăgadă că în spatele salvatorului de ocazie s-au ascuns întotdeauna mafia politico-economică şi corupţia, mătrăşirea adevărului şi a banului public, clientelismul cel mai mizerabil, iar anturajul lui Victor Ponta nu face excepţie. Cu toate acuzele de dosare politice şi prigoană a liderilor PSD.
Cum a rămas partidul majoritar fără tătuc? Evident, nu prin operaţia la genunchiul lui Victor Ponta, ci printr-o foarte proastă politică de cadre, determinată de teama acestuia de a fi înlocuit de la conducerea partidului şi, implicit, a guvernului, teamă care s-a materializat prin degajarea terenului din jurul său de personalităţi concurente, cu reale posibilităţi de accedere la vârf. Iar acum, salvatorului i-a sosit scadenţa.
Comentarii