4. Un popas de ajustare la Chişinău

Seara, după ora 22,00, suntem la Chişinău. Aici aveam asigurată cazarea, de Ştefan prin internet, la o pensiune, într-un apartament spaţios (în stil rusesc), pe str. Ismail (trimitere la ţinutul basarabean din sud), nu departe de superbul centru al metropolei basarabene, aşezată parcă de Dumnezeu într-o împărăţie de copaci seculari.

A doua zi, 30 iunie, în ziua de Rusalii – nu chiar de dimineaţă, cum preconizasem eu (căci Ştefan nu agreează programele matinale) – hoinărim prin centrul Chişinăului, având ca obiectiv impozantul parc de aici, cu străzile din proximitate, căscând gura şi ochii, extaziaţi, la cuceritoarea arhitectură a clădirilor mai de demult (cele care adăpostesc Muzeul Naţional şi Biblioteca Naţională impunându-mi-se, mie, în primul rând, cu prioritate), trăgând cu urechea la graiul trecătorilor, covârşitor românesc, cu încântătoarea pecete fonică a moldovenismului (rar şi câte o vorbă rusească, fără a surprinde chiar neplăcut auzul, ba, dimpotrivă; de altfel eu cred şi susţin că limba rusă este şi ea o limbă frumoasă, expresivă şi evoluată – altfel n-am fi putut citi capodopere literare ca cele scrise de Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Gogol, Puşkin, Esenin şi câţi alţii!). Nu am văzut nici pe străzi, nici în parc, nici la Catedrală vreo faţă mai (bala)oacheşă, n-am auzit în cele câteva ceasuri de pelerinaj de dinainte de amiază niciun accent ţigănesc, cum n-am văzut nicio urmă de câine vagabond sau de cerşetor, de ins răpciugos, urât îmbrăcat sau trenţăros. O bunăcuviinţă neostentativă, de o modestie strălucitoare. „Lasă că e şi în zi de mare sărbătoare”, a observat Adi (Adriana noastră), dar, ca o completare, „Ce-o fi la piaţă sau prin cartierele de dincolo de centru?”, întrebă retoric Ştefan. Pentru mine însă centrul oricărei urbe rămâne emblematic. Aşa că, oricum, asta este, fie şi numai în mare, pentru mine, nota definitorie a Chişinăului.

Staţionarea cea mai stăruitoare am acordat-o, fireşte, Parcului, asta după Catedrala Ortodoxă (cu hramul Naşterea Domnului), cea cu trei altare, dar fără nicio inscripţie votivă cu informaţii istorice oricât de succinte şi minimale (la cele două standuri cu cărţi religioase, în limba română, ni s-a răspuns că nu există nici măcar un ghid sau pliant ad-hoc. Păcat, mare păcat!), căci superba arhitectură ca şi splendida pictură interioară, cu tot aerul lor „oriental”, cer, neapărat, şi astfel de materiale informative. Şi o altă notă discordantă: aproape lipită de peretele sudic al Catedralei, parcă anume pentru a (ne) strica impresia pioasă, o estradă pe care se produceau (ca şi în spatele statuii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, de peste drum) la microfon mici artişti, monitorizaţi de persoane specializate, instalaţie potrivită să atragă atenţia publicului doritor să vadă şi să audă astfel de spectacole laice. Locul acestei scene, subliniem acest lucru, nu era însă acolo! Să fie vorba despre vreo sechelă insuficient digerată/controlată?!

Stăm, nu cât ar fi meritat (vai, niciodată nu avem timp suficient), la statuia lui „Ştefan cel Mare şi Sfânt/1457 – 1504”, „Domn din munte până’n Mare: ctitor de mănăstiri, făcător de dreptate”, „Apărătorul Basarabiei: Nistru, Chilia, Cetatea Albă”… (Notând inscripţiile de pe soclu, din una, plasată mai discret, aflăm că monumentul a fost „Pus la locul de origine/ Restaurat 1990 – 2005”; cam misterios mesaj!). La un moment dat, o doamnă respectabilă poposeşte în faţa statuii, se închină creştineşte, depune o floare roşie pe soclu, meditează cu pioşenie câteva clipe şi, după o altă închinăciune, pleacă în drumul ei. Să nu te-nfiori până la lacrimi de emoţie?! Momentul este cu adevărat înălţător şi de neuitat! La noi oare se vor fi petrecând astfel de gesturi?, căci, judecând după înfăţişarea jalnică pe care ne-o arată statuia ecvestră a Marelui Ştefan din parcul Cetăţii de Scaun, din preajma faimoaselor cârciumi, conservate cu atâta stăruinţă chiar în incinta Cetăţii cică restaurate… Vai Doamne, Sfinte Ştefane, cât şi cum de mai poţi să ne rabzi şi nu ne zdrobeşti capetele zevzece cu ghioaga ta răpuitoare de atâţia balauri care râvneau la mâna acestei ţări?!

O pornim apoi pe Aleea Clasicilor, care par a fi sporit de anul trecut (când îi văzusem ultima dată) şi până acum, înşiruirea busturilor fiind parcă adusă la zi. Sunt, printre statuile de clasici, instalate pe alee, mai multe standuri cu cărţi, ale scriitorilor români de pretutindeni, la liberă alegere şi vânzare. (N-am văzut un ghid turistic al Republicii Moldova.) E drept că la unele standuri vizibilitatea cărţilor apare oarecum eclipsată de… strălucirea vânzătoarelor, tinere şi răpitor de atrăgătoare. Aici am văzut cei mai mulţi amatori de admirare… a cărţilor, se înţelege, printre care, mărturisesc, m-am aflat şi eu, dar din păcate pentru (prea) puţină vreme, căci călătorului îi stă bine cu drumul care, până la Soroca, nu-i chiar atât de scurt.

NICOLAE CÂRLAN

Foto: ŞTEFAN DUŢĂ