Precum un miracol al miticului paradis, poezia se desăvârşeşte prin creatorul ei. În acest demers alchimic, versul devine limbaj al „tainicului” creat. Totul se înfăşoară în umbra firului Ariadnei, ca o prefigurare a numinosului în luminos întrupat; căci poemul devine, din frământarea tainei, un act al luminii.
În acest fel vibrează şi tainiţa ecoului din poemele tânărului autor Valeriu-Nicolae Nichitean, unde versul se metamorfozează într-o candidă lumină ce izvorăşte din tainicele vremi al infinitului din noi şi înfrunzeşte, izvodind muguri proaspeţi prin făgaşul săpat de îngerii cuvântului, prin noi.
Structura clasică, impregnată cu iz neoromantic, dar şi cu nuanţe ale modernismului timpuriu, este bine lucrată, având rima, ritmul şi metrul antic însuşite până la autodepăşire a standardului comun şi tinzând spre o perpetuă perfecţionare, prin eliminarea oricărei posibilităţi de minimalizare a construcţiei versului, a strofei, a frazei poetice.
Putem vizualiza, aşadar, un spaţiu deplin, compus din lumi mitice, fantastice, dar şi din lumi care descriu episoade ale istoriei umanităţii, precum şi momente de trăire contemporane nouă. Eul poetic nu este un guvernator al acestor tărâmuri, ci doar un mediator iscat mereu între diferitele ipostasuri existenţiale şi lectorii care le percep şi le procesează.
Autorul nu impune şi nici nu dispune, ci doar propune, alternează, se situează când de partea ipostasului determinat de poem, când de partea lectorului. Uneori, autorul devine împreună-mergător cu cititorul, trăind descoperirea tainei în acelaşi ritm şi cu acelaşi suflu poetic, îngemănat cu cel al cititorului: Stăm în cafeneaua-spital,/Bolnavi azi de gânduri ce tac („Salvând poezia din noi”). Alteori, autorul se pierde în imensitatea tainei poemului creat, dorind să fie o parte a acelui chip nevăzut, care deschide calea spre ceilalţi, spre misterul lucrurilor, al faptelor şi al evenimentelor creionate prin sunetele dintre tăceri, precum în poemul „Vreascuri verzi de poezie”: Regatul nesfârşit şi verde/În chei prozodice mă pierde,/Şi vreau să fiu al ierbii mire,/ Un fir pierdut printre-alte fire…
Prezenţa mitului eternei reîntoarceri, precum închiderea unui cerc, punctează necesitatea împlinirii fiinţei umane prin actul creaţiei. Metaforicul atunci devine un stringent prezent acum, ca o împreună-lucrare a temporalului cu spaţialul, întru împlinirea destinului uman de a fi, pentru a rosti: Iar noi devenim iarăşi noi… Pe-atunci făurind din acum („Salvând poezia din noi”).
Nu lipseşte nici motivul eternului conflict, prefigurat, între bine şi rău. În viziunea tânărului poet, răul ia forma binelui pentru a se putea apropia de taina primordială, de esenţa Creaţiei, de viaţă. Mitul paradisiac, al dialogului între creatura damnată şi cea binecuvântată, ia chip inedit în poemul „Versuri saline”: Dinspre larg lichidul diavol deghizat în înger cheamă:/Însetat te văd, biet suflet; nu te teme, hai şi bea-mă!/Cerul alb susţine-n bolta sa grunjoasă pe-acest soare/Care nemilos topeşte şi-a mea minte tot în sare. Episodul biblic este redat într-o notă aparte deschizătoare de noi drumuri de cogniţie şi de meditaţie…
Problematică este şi ideea că, odată împlinit acest act, nu doar substanţa eterică este împroprietărită de fiinţă, ci şi existenţa răului, actul presupunând, în viziunea lui Valeriu-Nicolae Nichitean, o asimilare fiinţială a donatorului de către cel care efectuează actul respectiv. Eul poetic nu risipeşte vălul tainei ridicat de propunerea celui ce prefigurează răul, ci oferă un antidot acţiunii malefice, prin actul învierii determinat de vederea chipului iubitei, descoperind în acest fel iubirea ca pe o taină a reînvierii fiinţei umane: Obosit cad în nisip şi mă supun săratei plaje/… Transpirând a nebunie, mă ridic iar în picioare,/ Chipu-ţi dulce mă învie, inima în mine… sare („Versuri saline”).
Volumul tânărului poet Valeriu-Nicolae Nichitean (de obârşie bucovineană – Suceviţa) se conturează ca un demers al afirmării poeziei ca izvor nestins din tainice vremi, un izvor al limbii noastre mustind de sevă şi capacitate de fior poetic, de o inestimabilă forţă de metaforă vie, care mereu şi mereu oferă noi valenţe cuvintelor, o nouă însemnătate existenţei umane, cuprinse adânc într-un sistem spaţio-temporal bine determinat. Pentru autorul volumului de versuri „Insomnia melcului” (Accent Print, Suceava, 2015), termenul acum nu semnifică o trăire într-un imanent al clipei, ci o mereu reînnoită întoarcere la acel atunci mitic, determinativ, care poate reclădi Creaţia.
Poezia este pentru tânărul poet calea spre tainicul trecut, spre redescoperirea tainei demiurgice şi a împlinirii ei. Totul devine, în viziunea sa poetică, un determinativ al spiritului creator uman, răsfrânt în această existenţă prin spiritul creator divin. Prezentul volum se înscrie în linia încercării de redescoperire a tainei prin revenirea la tradiţie, la acel primum movens, primul act al Creaţiei.
Această căutare poetică, de tatonare a universului şi de cercetare de sine, de situare a fiinţei proprii în acest univers, îşi are matricea de exteriorizare în formele multidimensionale ale limbajului, prin redarea metaforică a trăirii creatoare, prin introspecţia epistemică, precum o paradigmă a noului paradis menit umanităţii, un spaţiu al întregirii de sine, într-un temporal mitologic.
VICTOR CONSTANTIN MĂRUŢOIU
Cluj-Napoca
Comentarii