„Casa bătrânească din bârne, acoperită cu draniţă dată cu catran, avea două camere, una de locuit şi alta denumită casa cea mare, cu icoane, ştergare, ladă de zestre şi ceramică, lut negru pe jos, mirosind a busuioc şi levănţică” povesteşte PETRU ANDRIESEI
– Sunteţi rădăuţean stabilit în Iaşi, să începem povestirile cu limuzina lui Frantz…
– Eram în acel anotimp al copilăriei în care prin ochii larg deschişi ai unui băieţel cam slăbuţ, dar animat de interesul cunoaşterii, lumea era percepută ca o înşiruire de capitole dintr-o carte, în care întâmplările erau acolo, la locul lor, numai că trebuiau trăite pe măsură ce derulam filele. Şi fiind o carte cu ilustraţii ar trebui să încep cu prima imagine cu impact direct asupra viitoarei mele profesii, „limuzina lui Frantz”, o fostă glorie de epocă, nu-i ştiu marca, automobil cu farurile aşezate lângă radiatorul nichelat, pe aripile reliefate şi curbate, cu roata de rezervă în lateral şi coviltir retractabil din pânză, uşor decolorată de vechime. A fost momentul în care, după ce am descoperit-o şi am “alergat-o” alături de alţi obraznici bronzaţi şi desculţi, doar în şpilhozeni, am trădat prima mea pasiune de a „conduce” căruţa lui Sienger, cu iapa lui maro cu pistrui albi, sau albă cu pistrui maro (n-am ştiut niciodată), cu care se transportau lemne şi cărbune de la depozitul din spatele gării. Mai era şi căruţa cu arcuri metalice şi cu doi cai focoşi, însoţiţi întotdeauna de un câine galben-maro faţă de care aveam ceva rezerve. Asta prin vecinătatea Fabricii de sifoane.
Curiozitatea mea spre tehnică, avioane, trenuri, maşini, adică tot ce mişcă antrenat de un motor care zumzăie, avea să-mi întipărească în memorie şi alte episoade. Înainte de a merge la şcoală, după ce strada a fost pavată cu piatră cubică, s-au turnat trotuare, s-au amenajat straturi cu gladiole, regina nopţii şi portolac, a venit momentul să aşteptăm cu toţii semnalul ce anunţa un eveniment: Stropitoarea. O cisternă gri care uda străzile. Îmi amintesc cu drag cum respiram în fugă amestecul de praf şi umezeală şi cum îl îndemnam pe şoferul acesteia, care purta invariabil o bască neagră cu pete de ulei, să dea jetul mai tare ca să ne udăm şi pe cap. Nu mai intru în amănunte despre Jawa roşie a lui Gheorghiţă, vecinul, care ne lăsa să ne jumulim gleznele cu ea în praful măcinat de copitele cailor de la Hipodrom. Vai, cum miroseam după aceea a benzină câteva zile, în ciudă frecuşului ce-l luam! Cu ce emoţie m-am urcat prima dată în vidanja de la IGO sau în salvarea Spitalului, un Molotov din al Doilea Război, revopsit grosier cu un alb îndoielnic, atât pe dinafară, cât şi pe dinăuntru, chiar şi pe volan. Desigur, acum, dând acele file înapoi şi căutând explicaţia modului de a percepe acei oameni precum Frantz, ca fiind absolutul în materie de dorinţă de realizare, pot trăi cu convingerea că m-am născut într-un moment de plecare, de referinţă, când, în lumea noastră uşor boemă şi cu anumite limite de provincie a anilor ’60, principiile limitative puteau fi dărâmate doar prin educaţie şi, indiferent dacă am conştientizat asta sau nu, am trăit odată cu revoluţia tehnică şi culturală a acestei părţi a lumii. De la bicicleta Ucraina şi televizoarele Orion, până la explozia informaţională şi tehnologică de azi. Desigur, plătind tributul diversificării relaţiilor interumane, de la o colectivitate medie cu preocupări modeste, dar sănătoase şi bazate în special pe tradiţie şi pe influenţele ocupaţiei austro-ungare, care a definit mai târziu o calitate unică, aceea de a fi bucovinean, la modernismul cosmopolit indus de migraţia involuntară, dar şi forţată de situaţiile economice şi politice derulate în timp.
Am trăit toate experienţele bune şi mai puţin bune ale unei copilării fără mari cutremure, dar cu emoţii, cu sperieturi, cu incertitudini, cu speranţe sau dezamăgiri episodice, cu bucuria că nu m-am născut în Etiopia şi că am ieşit întreg la trup şi mai ales la cap dintr-o perioadă a vieţii tumultuoasă, dinamică, plină de învăţăminte şi, peste toate, cu sentimentul mândriei că sunt rădăuţean, prins în vraja unui patriotism local pe care-l intuiesc venind din curăţenie, spirit, umor şi tărie de caracter insuflat de oamenii locului şi de împrejurimile care i-au dat.
– Care sunt cei mai importanţi oameni din copilăria dumneavoastră?
– Trebuie să ştiţi că în colţul de rai al copilăriei, pe care voiam să-l părăsesc cât mai curând din dorinţa de „a fi mare”, orice om cu care intram în contact avea să lase într-un fel sau altul impresii asupra mea. Mai târziu am început să-mi selectez prietenii în baza unor principii simple, cum ar fi preocupările şi aspiraţiile sau în baza unor coduri morale conform învăţăturii de acasă, ale îndatoririlor pe care le primeam (inclusiv cele de ordin religios), dar şi ale pedepselor binemeritate prin care trebuia să îndrept lucrurile făcute prost şi, credeţi-mă, familiile din Bucovina mea cereau copiilor de timpuriu să fie pregătiţi de viaţă, prin implicarea lor atât la actul decizional asupra binelui, cât şi la strădania îndeplinirii lui. Şi munca era muncă (nemţească) şi distracţia la timpul ei. Eram în colţul acela de Rădăuţi, pe strada Putnei, familii de diverse naţii, cum ar fi români, ucraineni, evrei, ţigani, lipoveni, nemţi, cu diverse preocupări, dascăli, muncitori, comercianţi, cântăreţi, avocaţi sau medici şi vreau să va spun că dacă fiecare avea (şi cam aveau toţi) respect pentru comunitate, pentru rangul social inerent, pentru credinţa religioasă, dar şi pentru curăţenie şi linişte, se trăia ca într-o mare familie, unde se cunoştea fiecare cu fiecare şi în care lumea se trezea la acelaşi şuier de intrare în schimb la fabrica de mobilă. Eu am fost al doilea copil al unei familii de orăşeni de prima generaţie: mama din Bilca, tatăl din Pădureni-Siret, amândoi cu profesii modeste pe lângă Spitalul Orăşenesc, dar chestiunea asta nu ne împiedica să ne bucurăm de toate aspectele vieţii fără discriminări evidenţiate între rangurile sociale. Părinţii mei şi alţii mai modeşti jucau în aceleaşi piese de teatru, la clubul artistic al spitalului, cu doctorii şi asistentele medicale; noi, copiii, primeam aceleaşi jucării minunate de Crăciun, toată lumea cumpăra aceleaşi produse de la piaţă, se îmbrăca în rate la aceiaşi croitori.
– Povestiţi despre bunicii dumneavoastră.
– Domnica şi Petru, bunicii dinspre tată, au plecat mai repede, nu i-am cunoscut. Ea, din cauza bolilor de după război, el, mai târziu, după o căzătură de pe cal, când venea de la serviciu, felcer fiind la un spital din Siret. Pe Varvara, bunica de la Bilca, deşi a doua nevastă a lui Clemente, deci nu era bunica naturală, am apreciat-o pentru bunătatea sufletească şi curajul de a prelua spre creştere patru copii şi de a-i ţine în şcoală după posibilităţi. Mi-o amintesc purtând straiul popular ce poate fi văzut azi la muzeu. Era puţin surdă. Dacă nu înţelegea întrebarea, răspundea calmă: „Ja, Ja”, după obiceiul locului de a amesteca în fraze cuvinte nemţeşti. Bunicul era un om puternic, era tâmplar şi nu o dată am prospectat atelierul lui în care meşterea uşi, ferestre sau feţuia draniţa. Când nu avea de lucru acasă, venea în Rădăuţi şi stătea la Podul Topliţei ascuţind ferăstrăul cu pila în aşteptarea vreunui angajament la tăiat lemne. Dacă îmi era dor de ei, cumpărăm câteva pachete cu ţigări şi pedalam până la Bilca pentru a-i asculta poveştile bunicului din război, despre cum a fost în Regimentul de Gardă la Palatul Regal, de unde îi rămăsese un veston cu bumbi strălucitori pentru care renunţa la bundiţă sau suman în zilele de sărbătoare. Atunci dădea jos opincile, iţarii şi cămeşa şi purta cizme negre cu carâmb şi pantaloni. Femeia lui mergea la doi paşi în spate pe uliţa satului sau prin lunca Sucevei, în drum spre strânsură, la hramul satului, pe 15 august. Casa bătrânească din bârne, acoperită cu draniţă dată cu catran, avea două camere, una de locuit şi alta denumită casa cea mare, cu icoane, ştergare, ladă de zestre şi ceramică, lut negru pe jos, mirosind a busuioc şi levenţică. Pentru cei din familie cei doi bătrâni erau percepuţi ca un întreg, tătucă şi leliţă (nu i-au spus mamă niciodată), şi au plecat aproape împreună, la o săptămână diferenţă.
– Cum au fost primii ani la Iaşi?
– Iaşul m-a asimilat la fel cum o gară amestecă oamenii care coboară sau urcă în trenuri, iar eu am făcut toate lucrurile nefăcute în trecut sau nerepetate în viitor: am terminat liceul, am făcut întâi armată, am revenit în Iaşi pentru a-mi lăsa plete în anul I de facultate, am mâncat doi pe-o cartelă cu furtişaguri de la cantină pentru bani de blugi, am învăţat de mi-au sărit capacele pentru a-mi proteja o bursă republicană, am tras câte o băută cu colegii la Trei Sarmale sau la Bolta Rece. Au fost anii în care îmi căutăm identitatea.
– Aţi făcut în viaţă exact ce v-aţi fi dorit să faceţi?
– După ce am primit repartiţie, în Iaşi, la o întreprindere de stat cu specializare în domeniul mecanizării construcţiilor, unde am dobândit experienţă practică, în 1995, am făcut următorul pas care m-a ajutat să văd Europa la volanul propriilor camioane de transport marfă şi să cunosc o altfel de rânduire a lucrurilor şi altfel de oameni. Lăsam maşina de obicei în parcarea unei reprezentanţe auto şi deveneam excursionist în toată regula, combinând utilul cu plăcutul. După ce am obosit, m-am reîntors la vechea pasiune pentru mecanică auto, ca specialist în service auto, de data acesta având responsabilitatea nu numai a maşinilor, ci şi a oamenilor. Şi iată-mă în pragul pensionării (sunt născut în 1956), când o astfel de întrebare te trimite către analiza propriei activităţi şi unde răspunsul nu este de loc facil. Niciodată nu poţi spune că le-ai avut pe toate, ar însemna să te mulţumeşti cu puţin. Poate de aceea eu continui să văd viitorul prin ochii şi faptele copiilor mei, care deşi au acelaşi nume, sunt diferiţi, unul este informatician în domeniul auto, căsătorit şi tătic de fetiţă, care pe zi ce trece dobândeşte stabilitatea şi responsabilitatea unui om împlinit, cu statut cert şi cu perspectivă, şi celălalt, specialist în web design, o fire mai nonconformistă, care a luat continentele la rând, după Europa şi Africa, acum lucrează în Vietnam la o firmă americană din Singapore, pretextul material de a putea explora şi ţările din zonă – Cambodgia, Malaezia, Laos, Filipine, China. Ei bine, prin dialogurile zilnice, prin impresii şi prin imagini trimise instant din locurile unde se află, continui şi eu să descopăr şi să cunosc alte civilizaţi.
– V-aţi întoarce să trăiţi la Rădăuţi?
– Nu mă consider definitiv plecat din Rădăuţi, pentru simplul motiv că părinţii mei se odihnesc acolo. Pentru că nu ştiu multe oraşe care să suporte ironii şi în acelaşi timp să se mândrească cu calea ferată care desparte oraşul în două. Oraşul unde am descoperit iluzia şi realitatea existenţei, unde am reuşit să-mi explic lucruri simple şi să încerc să înţeleg paradoxuri. Subconştientul îmi trimite semnale în acest sens. Iată, anul trecut, am făcut un lucru neobişnuit şi anume am „echipat” un coş de nuiele cu ce mai ţineam eu minte din copilărie şi în dimineaţa Învierii, după ce am fost la Putna la slujbă, am participat la sfinţirea coşurilor cu bunătăţi la Catedrala din Rădăuţi, aşa cum o făceam în copilărie. Deşi nu pot afirma cu tărie că sunt cel mai zelos practicant. Iată că misterioasa chemare a prins glas, nu ştiu de unde, poate dinspre clopotul Mănăstirii Bogdana, poate dinspre valurile apelor Sucevei, poate din ecourile primilor paşi spre şcoală sau din serpentinele ameţitoare de la Mănăstirea Suceviţei spre Humor. Ori din mireasma fagilor proaspăt decojiţi, când treci pe lângă un gater. Sau poate din zgomotul rulourilor metalice de la dughenele de pe lângă vechea piaţă, ori din mirosul de la găzăria de vizavi. Pe toate le bănuiesc de un complot…
Consemnează
MĂLINA ANIŢOAEI
Comentarii